B) situația repartizării părților sociale către ceilalți asociați

Retragere asociat. Noțiunea de motive temeinice. Repartizarea părților sociale. Cerere reconvențională de excludere inadmisibilă. Momentul la care asociatul la a cărui excludere se tinde trebuie să dețină calitatea de administrator.

Retragerea asociatului dintr-o societate cu răspundere limitată justificată prin neînțelegeri grave dintre asociați și ținând cont că unui asociat nu i se poate pretinde să facă parte sine die din societate. Repartizarea părților sociale deținute de reclamant către ceilalți asociați proporțional cu cota lor de participare la capitalul social.

Respingerea ca inadmisibilă a cererii reconvenționale de excludere întemeiată pe art. 222 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 31/1990 având în vedere că reclamantul-pârât nu mai deținea calitate de administrator la data formulării cererii.

(Tribunalul Dolj, sentința 2837 din 7 decembrie 2010; Curtea de Apel Craiova, decizia nr. 164 din 2 februarie 2012)

Prin sentința nr. 2837 pronunțată la data de 7 decembrie 2012 de Tribnalul Dolj – Secția comercială s-a adis acțiunea formulată de reclamantul H.G. împotriva pârâtei SC I. S.R.L., s-a autorizat retragerea reclamantului din S.C. I. S.R.L. obligând societatea să achite eclamantului suma de 1.144.195 lei reprezentând contravalorea părților sociale și s-a dispus repartizarea părților sociale deținute de reclamnt către asociații S.C. I. S.R.L. proporțional cu cota lor de participare la capitalul social.

Pentru a admite cererea de retragere instanţa reţine doar că sunt neînţelegeri dintre asociaţi şi că nu i se poate pretinde asociatului reclamant să facă parte sine die din societate.

De asemenea, s-a respins ca indamisibilă cererea reconvențională formulată de pârâta S.C. I S.R.L. prin care se solicitase excluderea reclamantului din societate în temeiul art. 222 alin. 1 lit. d)., instanţa de fond reținând că respectivul nu mai are calitatea de administrator la data promovării cererii, adică „al actualei societăţi cu răspundere limitată”.

Curtea de Apel Craiova prin decizia nr. 164 din 2 februarie 2012 a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. I. S.R.L reținând faptul că cererea de retragere este întemeiată având în vedere faptul că durata de funcționare nelimitată în timp a societății constituie un temei suficient pentru o retragere judiciară; este de neconceput ca cineva să fie obligat veșnic, întrucât libertatea de a se asocia, cuprinde și pe cea de a se retrage din asociere. Cu privire la respingerea cererii de excludere ca inadmisibilă, instanța de control judiciar a apreciat că soluția instanței de fond este întemaiată pe dispozițiile art. 222 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 31/1990.

Comentariu

Hotărârea citată aduce în discuție câteva aspecte în această materie pe care le von analiza în următoarea ordine:

1. identificarea motivelor temeinice de retragere

2. situația repartizării părților sociale către ceilalți asociați

3. dacă asociatul ce se dorește a fi exclus trebuie să dețină calitatea de administrator la data formulării cererii sau este suficient ca anterior să fi avut această calitate, respectiv la data săvârșirii faptelor

Astfel,

1. Din perspectiva aplicării art. 226 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 31/1990 cel mai important aspect îl constituie stabilirea sferei ”motivelor temenice” în condițiile în care leguitorul s-a abținut să facă vreo precizare ori să ofere un exemplu în acest sens.

Temeinicia acestor motive urmează a fi apreciată de instanțele de judecată de la caz la caz, însă apreciem că se impune o identificare a acestora.

În aprecierea temeniciei motivelor de retragere s-au conturat două concepții: una subiectivă care ține cont de interesele personale ale asociatului, fără a avea relevanță efectele negative asupra societății și alta obiectivă care se axează pe evitarea disfuncționabilităților pentru a menține strucura societară (cazurile de abuz de majoritate, imposibilitatea luării unor hotărâri în adunarea generală etc.)¹. Cu titlu de exemplu, s-a apreciat ca fiind motiv temeinic de retragere neînțelegerile grave dintre asociații soți și care au condus la divorțul acestora², însă nu a fost considerat motiv temeinic de retragere suținerea că hotărârile adunării generale au fost luate în contra interesului reclamantului în condițiile în care acesta nu a formulat acțiuni în anularea acestor hotărâri³.

Revenind la speța citată am constatat că motivele temeinice invocate privesc neînțelegeri grave între asociați, care, însă, din punctul nostru de vedere, nu constituie motive de retragere. Un prim argument îl constituie chiar voința leguitorului care în mod expres a stabilit că neînțelegerile grave dintre asociați care împiedică funcționarea societății constituie motive de dizolvare a societății (art. 227 alin. 1 lit e).

Pe de altă parte, instanța a motivate temeincia cererii pe faptul că nimănui nu i se poate pretinde asociatului reclamant să facă parte sine die din societate, considerent pe care noi nu ni-l însușim întrucât o astfel de aprfeciere este fără suport juridic.

Pentru a putea stabili temeinicia acestui considerent și implicit a punctului nostru de vedere trebuie să identificăm natura juridică a retragerii.

Astfel, nu putem reţine că retragerea are natura juridică a rezilierii⁴ odată ce fundamentul acesteia din urmă îl constituie neexecutarea culpabilă a obligaţiilor⁵; retragerea are la bază doar dorinţa asociatului de a se retrage din societate chiar fără a fi necesar vreun motiv (spre exemplu în cazul art. 226 alin. 1 lit. b nu se impune justificarea retragerii, fiind suficient ca toţi asociaţii să-şi exprime acordul) sau fără ca îndeplinirea condiţiilor stabilite în actul constitutiv (art. 226 alin. 1 lit. a) să aibă natura unei neexecutări.

Nu îmbrăţişăm o astfel de interpretare, considerând că retragerea are o natură juridică de sine stătătoare menită să asigure, alături de excludere, perenitatea societăţii comerciale; retragerea este un caz special de modificare a actului constitutiv. Retragere are o aplicare generală, fiind efectul caracterului intuitu personae permiţând menţinerea societăţii şi evitarea neînţelegerilor şi a dizolvării societăţii, deşi în privinţa unuia dintre asociaţi affectio societatis a dispărut.

Retragerea nu este un drept al asociatului, întrucât aceasta se poate realiza numai în cazurile şi condiţiile stabilite de art. 226 şi nici măcar promovarea acţiunii judecătoreşti nu garantează retragerea atât timp cât nu se probează existenţa unor motive temeinice; că nu este un drept rezultă chiar din analiza art. 226 care se mulţumeşte doar să prevadă această „posibilitate“.

Tocmai pentru că ulterior înfiinţării societăţii situaţiile care pot conduce la o schimbare a voinţei unuia din asociaţi sunt infinite, legiuitorul a fost nevoit să reglementeze un mecanism apt să menţină structura societară, dar şi să respecte drepturile celorlalţi asociaţi.

Aplicarea principiului pacta sunt servanda şi a principiului irevocabilităţii actului juridic ar fi afectat fiinţa societăţii, neînţelegerile grave conducând la dizolvare, motiv pentru care a fost creată această excepţie - retragerea - ce funcţionează precum o supapă menită să regleze, să reaşeze interesele asociaţilor, legiuitorul făcând în art. 226 alin. 1 lit. a) şi b) aplicaţia respectivelor principii ale actului juridic civil.

Cu toate acestea, nu trebuie înţeles că asociatul are această opţiune de retragere oricând şi oricum, deşi în doctrină şi în jurisprudenţă au fost exprimate opinii în acest sens, afirmându-se că „nu vedem cum instanţa ar putea refuza dreptul asociatului de a renunţa la asociere“, iar aceasta „trebuie doar să constate în drept şi să dea posibilitatea modificării actelor constitutive în cazul când asociatul a părăsit sau urmează a părăsi de facto societatea“⁶ sau că asociatul nu poate fi asociat sine die ⁷.

Apreciem că admiterea cererii de retragere trebuie să se facă cu mare chibzuinţă, fără a fi afectate drepturile celorlalţi asociaţi sau chiar societatea. Instanţa poate să respingă cererea, neexistând motive pentru a reţine că instanţa nu poate proceda în acest sens; cel mai important argument este chiar modalitatea în care legiuitorul a reglementat această instituţie; în lipsa unui acord al asociaţilor, instanţa trebuie să aprecieze temeinicia; faptul că legiuitorul nu a indicat anumite criterii privind stabilirea temeinicie sau nu a oferit exemple (ca în cazul dizolvării) nu înseamnă că singura opţiune a instanţei este să admită cererea; o astfel de interpretare este fără fundament odată ce legiuitorul a stabilit natura judiciară a cererii de retragere, căci, în caz contrar, ar fi prevăzut o procedură diferită cum ar fi, spre exemplu, simpla cerere de retragere adresată asociaţilor, iar numai drepturile asociatului retras să se stabilească pe cale judiciară în lipsa unui consens al asociaţilor.

Pentru a sublinia pericolul îmbrăţişării opiniilor conform cărora retragerea este un drept absolut credem că se impune a constata efectele în cazul în care cererea de retragere este rezultatul unui abuz de drept şi nu respectă drepturile celorlalţi asociaţi, afectând societatea.

A admite că retragerea este posibilă oricum şi oricând înseamnă a rupe echilibrul realizat de asociaţi la momentul constituirii societăţii.

Din punctul nostru de vedere simpla dorinţă de a părăsi societatea nu este suficientă, iar retragerea afectează drepturile celorlalţi şi fiinţa societăţii. Apreciem că aceasta a fost şi intenţia legiuitorului odată ce a condiţionat admiterea cererii de retragere pe cale judiciară de existenţa unor motive temeinice (art. 226 alin. 1 lit. c).

Temeinicia retragerii trebuie să fie analizată pe două planuri: motivele asociatului şi protecţia societăţii. Retragerea trebuie verificată în plan juridic, dar şi economic, al oportunităţii unei astfel de retrageri.

2. repartizarea părţilor sociale

Textul art. 226 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 prevede că: „În situaţia prevăzută la alin. 1 lit. c), instanţa judecătorească va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi cu privire la structura participării la capitalul social al celorlalţi asociaţi”.

Față de conținutul dispozitivului sentinței în care s-a menționat ”repartizarea părților sociale deținute de reclamant către asociații SC I. S.R.L. proporțional cu cota de participare la capitalul social”, formulăm două critici.

Astfel, în primul rând, a se observa că în cauză instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la structura participării, aceasta făcând doar o apreciere generică, nesusceptibilă de a reprezenta o modificare a actelor constitutive în sensul Legii nr. 31/1990 şi Legii nr. 26/2990. Sub acest aspect, aşa cum arată dispozitivul, generic/fără procente, fără identificarea asociaţilor, nu poate constitui un act modificator pe baza căruia Oficiul registrului comerţului să admită cererea de modificare a actelor constitutive.

Chiar art. 204 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 prevede că actul constitutive poate fi modificat prin hotărârea instanței judecătorești în condițiile art. 226 alin. 2. Apreciem că din perspectiva textelor de lege incidente se impunea ca instanța să identifice exact cotele de participare a fiecărui asociat.

În al doilea rând, se ridică problema de drept a analizării fundamentului juridic al „repartizării” din perspectiva necesităţii consimţământului asociaţilor la mărirea numărului de părţi sociale, respectiv a cotei.

Mărindu-se cota fiecărui asociat se măresc inclusiv drepturile, dar şi obligaţiile, context în care se pune întrebarea dacă nu este necesar consimţământului fiecărui asociat.

Instanţa foloseşte, cu ocazia analizării temeiniciei cererii de retragere, o deducţie în sensul că „nu i se poate pretinde asociatului reclamant să facă parte sine die din societate” (la pagina 3 din hotărâre al doilea paragraf). Fără a reveni la netemeinicia acestui considerent, totuşi pentru identitate de raţiune, nu ar fi trebuit instanţa să aplice aceea şi măsură şi în problema „repartizării”, adică, cu alte cuvinte instanţa consideră că se poate retrage un asociat, numai pe acest argument de bun-simţ, primind în schimb contravaloarea părţilor sociale, însă mărind contribuţia celorlalţi asociaţi fără consimţământul lor.

Aplicarea art. 226 alin. 2 aduce în discuție câteva probleme legate de obligativitatea citării și a celorlalți asociați cărora li se distribuie părți sociale, a modalității și criteriilor pe care le are instanța la îndemână pentru a stabili structura.

Mai mult, în speță ceilalți asociați nici nu erau parte în process, astfel că un alt aspect pe care îl punctăm este acela al efectelor hotărârii judecătorești față de asociații care nu sunt parte în proces, dar cărora li s-au distribuit părți sociale, instanța în dispozitivul hotărârii precizând numele și prenumele acestora și cota ori numărul de părți sociale.

În acest context raportat la ceilalți asociați care nu au fost parte în proces se pune întrebarea dacă aceştia pot exercita calea apelului. Din punctul nostru de vedere ei au calitatea să declare apel având în vedere că în mod constant doctrina recunoaşte calitatea unor persoane străine de proces de a declara apel, cum este cazul dobânditorului cu titlu particular al dreptului sau bunului litigios care poate declara apel dacă transmiterea a avut loc după pronunţarea sentinţei şi înainte de expirarea dreptului de apel⁸. Cum unul din modurile derivate de dobândire a dreptului de proprietate este chiar hotărârea judecătorească ce are caracter constitutiv sau atributiv de drepturi, mod care este cu titlu particular şi chiar prin această hotărâre judecătorească terţul a dobândit din părţile sociale ale asociatului exclus, considerăm că se încadrează în ipoteza menţionată în doctrină. Nu are nici o importanţă că dobândirea cu titlu particular a avut loc chiar prin hotărârea care se apelează. Pe lângă acest motiv invocăm și argumentul referitor la existența reală aposibilității acestora de a nu accepta mărirea cotei de participare care poate constitui în realitate asumarea unor obligații⁹.

Adăugându-se acest alineat s-a încercat de către legiuitor lămurirea regimului părţilor sociale ale asociatului exclus. Până la introducerea acestui alineat, în doctrină au fost propuse mai multe variante în privinţa regimului juridic al părţilor sociale ale asociaţilor excluşi: fie anularea lor ca urmare a reducerii proporţionale a capitalului social, fie redistribuirea lor către asociaţii rămaşi¹⁰ sau diminuarea capitalului social şi reducerea numărului părţilor sociale¹¹, urmate de majorarea capitalului social şi un nou aport adus de asociaţii rămaşi¹² etc. Indiferent de variantele propuse, acestea trebuie să aibă la bază voința asociaţilor.

Credem că modul de redactare a art. 226 alin. 2 este criticabil având în vedere că:

- instanţa se substituie voinţei asociaţilor;

- deşi regula este că hotărârile produc efecte relative, cu privire la părţile în proces, totuşi ceilalţi asociaţi, dacă luăm ad literam textul de lege, deşi nu sunt parte în proces, hotărârea produce efecte faţă de ei;

- nu se precizează în concret procedeul prin care se stabileşte noua structură;

Se poate înţelege că legiuitorul a dorit ca instanţele să dispună cu privire la structura capitalului social prin redistribuirea părţilor sociale ale asociatului exclus către ceilalţi asociaţi. Însă într-o astfel de ipoteză nu s-a prevăzut un criteriu, motiv pentru care în anumite situaţii s-a apelat la distribuirea proporţional cu ponderea deţinută înainte de retragere de către fiecare asociat, soluţie ce nu se desprinde din textul de lege.

De altfel, Curtea de Apel Craiova într-o speță¹³ ,respingând acest motiv, a reţinut că "distribuirea proporţională …a fost aleasă în condiţiile în care în contractul de societate nu existau dispoziţii în acest sens, fiind de natură a asigura echilibrul avut în vedere de părţi la constituirea societăţii".

Soluţia este una criticabilă odată ce nu s-a prevăzut legal un astfel de criteriu, dar şi pentru faptul că, așa cum am precizat mai înainte, un asociat nu poate fi obligat să primească din părţile asociatului retras, odată ce aceasta presupune că i se măreşte cota de participare şi la câştiguri, dar şi la pierderi.

Considerăm că soluţia care se impune, având în vedere dispoziţiile art. 226 alin. 2 care prevăd doar obligaţia instanţei de a dispune cu privire la structura participării la capitalul social, este aceea de a introduce în cauză ca părţi toţi asociaţii, iar aceştia să-şi exprime opţiunea de a primi sau nu părţi sociale. Această soluţie este cu atât mai corectă cu cât instanţa nu se substituie voinţei părţilor. O astfel de opţiune a asociaţilor este consacrată de Legea nr. 31/1990 şi în alte situaţii, cum ar fi cazul dizolvării societăţii cu răspundere limitată când ca urmare a falimentului, incapacităţii, excluderii sau retragerii ori decesul unuia dintre asociaţi, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur, cu excepţia cazului în care asociatul rămas hotărăşte continuarea societăţii cu răspundere limitată cu unic asociat (art. 229).

A admite o astfel de soluție impune a stabili și efectele în cazul în care ceilalți asociaţi refuză să li se distribuie din părţile sociale ale asociaţilor excluşi. Cum interpretăm refuzul: în sensul că a dispărut affectio societatis, element ce trebuie să existe la momentul constituirii societăţii, dar şi pe parcursul existenţei acesteia sau în sensul doar că asociaţii rămaşi nu vor să-şi mărească cota de participare la profit şi pierderi. Înclinăm să credem că prima interpretare este corectă, iar lipsa lui affectios societatis atrage dizolvarea societății.

Încercând a simplifica soluțiile prezentate mai sus cel mai important este să identificăm procedeul: are loc o distribuire a părților sociale ale asociatului retras sau reducerea numărului părților sociale. A alege una din aceste variante nu schimbă cu nimic punctul nostru de vedere cu privire la exprimarea voinței asociaților; ambele procedee conduc fie direct, fie indirect la o majorare a cotei deținute din societate.

Cu toate că instanțele de judecată procedează la varianta distribuirii părților sociale, apreciem alături de alți autori¹⁴ că soluția corectă ar fi reducerea¹⁵ numărului părților sociale; procedeul distribuirii părților sociale, indiferent de criteriul adoptat, nu are suport odată ce societatea este obligată la plata drepturilor asociaților retras; numai dacă asociații rămași ar fi obligați la plata către asociatul retras a drepturilor cuvenite acestuia soluția distribuirii ar căpăta sens, însă o astfel de interpretare este exclusă odată ce părțile sociale nasc un drept de creanță al asociatului față de societate.

În al treilea rând, analizând textul, rugăm a se observa că acesta nu prevede modalitatea efectivă de repartizare.

Textul art. 226 alin. 2 din LSC nu prevede că se face „proporţional cotei deţinute de aceştia” , astfel că judecătorul a adăugat la lege.

În acest context, instanţa, în lipsa unei obligaţii/dispoziţii/norme legale exprese trebuia să facă aplicarea principiilor din dreptul civil, astfel că nimeni nu poate fi obligat în contra voinţei sale.

3. al treilea aspect pe care dorim a-l lămuri în prezentul comentariu îl constituie identificarea răspunsului la următoarea întrebare: asociatul ce se dorește a fi exclus trebuie să dețină calitatea de administrator la data formulării cererii sau este suficient ca anterior să fi avut această calitate, respectiv la data săvârșirii faptelor?

Revenind la soluția pe care o comentăm am observat că instanța judecătorească a respins cererea de excludere ca inadmisibilă apreciind că reclamntul-pârât nu mai deținea această calitate la acel moment.

Analiza trebuie să se raporteze la textul de lege, respectiv art. 222 alin. lit. d) care prevede că poate fi exclus asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.

În primul rând, este fără dubiu că din textul de lege rezultă că poate fi exclus doar acel asociat care este şi administrator, condiţie logică odată ce numai această calitate oferă mijloacele şi împrejurările necesare comiterii fraudei ori folosirii semnăturii sociale sau a capitalului social. Așadar, dubla calitate este neîndoilenică, însă sub acest aspect problema care se ridică este aceea de a stabili când este necesar ca asociatul să aibă şi calitatea de administrator: la momentul comiterii fraudei, folosirii semnăturii sociale ori a capitalului sau şi la momentul formulării cererii de excludere.

Considerăm soluţia instanţei ca fiind criticabilă, punctul nostru de vedere fiind acela că pârâtul-reclamant trebuia să aibă această calitate nu la momentul formulării cererii sau pronunţării hotărârii, ci la momentul săvârşirii faptelor prejudiciabile.

O astfel de interpretare are la bază finalitatea instituţiei, anume aceea de sancţiune. Legiuitorul a vrut să sancţioneze nu o calitate la un anumit moment (putându-se rezuma în acest caz spre exemplu doar la revocarea sau obligarea la daune¹⁶), ci a dorit a sancţiona comportamentul, acţiunile de fraudare ale unui asociat şi, totodată, de a proteja societatea.

Societatea comercială nu poate fi protejată decât pe de-a întregul, adică şi temporal şi patrimonial, astfel că o daună făcută de cel care era şi asociat şi administrator conduce la excluderea sa pentru că este singura modalitate la protejarea eficientă a societăţii şi a celorlalţi. Dacă este doar administrator am calea revocării, acţiunii în răspundere patrimonială, dar ce se întâmplă când este şi asociat? Nu a dorit legiuitorul o sancţiune deplină pentru cel ce prejudiciază societate tocmai pentru că a încălcat obligaţia esenţială (de loialitate, de a desfăşura în comun o activitate, de a exercita drepturile în interesul tuturor asociaţilor şi al societăţii)?

A interpreta per a contrario textul, adică în sensul că pârâtul trebuie să aibă şi această calitate de administrator la momentul formulării cererii este fără rost (ad absurdum). Absurditatea acestei interpretări rezultă din conduita ce ar trebui urmată într-un astfel de caz de fraudare, respectiv ca ceilalţi asociaţii ştiind că asociatul administrator fraudează societatea, nu ar putea să-l revoce, ci mai întâi să pornească acţiunea de excludere (adică să-l lase în continuare să aducă prejudicii 2-3 luni sau până la pronunţarea hotărârii) numai pentru a avea această calitate formală.

Evident că o astfel de interpretare nu poate fi primită şi în totală disonanţă cu funcţionarea normală a societăţii. În caz că se constată că administratorul fraudează societatea, prima măsură a celorlalţi asociaţi este cea de stopare a activităţii acestuia prin orice metode legale, adică, în primul rând, de a-l revoca. Chiar instanţele de judecată au reţinut că în astfel de situaţii este inadmisibilă o cerere de suspendare formulată pe cale de ordonanţă preşedinţială, revocarea şi numirea fiind atribuţii exclusive ale adunării generale.

Mai mult, textul de lege trebuie să suporte aceeaşi interpretare şi în alte situaţii: este cazul în care administratorul asociat renunţă la mandat, iar ceilalţi luând act de această voinţă unilaterală numesc alt administrator; într-o astfel de ipoteză am admite posibilitatea unui abuz de drept, odată ce deşi a fost de rea-credinţă şi ceilalţi asociaţi nu cunoşteau frauda neavând la acel moment informaţii sau acces la acte contabile, astfel că acţiunea în excludere nu mai poate fi promovată, iar respectivul rămâne asociat, nemaiexistând altă cale de a-l înlătura, deşi a fraudat societatea. Este evident că o astfel de interpretare nu este posibilă, că excluderea este o sancţiune pentru a înlătura persoana ca asociat.

Apreciem că legiuitorul pentru sancţionarea fraudei pentru calitatea de administrator a prevăzut revocarea; sunt funcţii şi calităţi diferite, fiecare cu o modalitate specifică de sancţionare; excluderea nu are legătură cu calitatea de administrator, ci cu cea de asociat.

Legiuitorul când a cerut această dublă calitate de asociat administrator a vrut să sublinieze că acesta avea posibilităţile legale de a frauda societatea, că avea mijloacele necesare, iar în caz că ar fi fost doar asociat si ar fi fraudat societatea era culpa celor ce i-au permis şi eventual temeiul este pe alt tărâm şi ar privi decât acoperirea prejudiciului, iar nu pierderea calităţii de asociat. În doctrină¹⁷ s-a reținut că ”nu putem vorbi de fraudă atunci când s-a adus un prejudiciu societății prin utilizarea capitalului sau a semnăturii sociale de către un asociat ce nu are calitatea de administrator, întrucât fapta acestuia – pentru care poartă o răspundere civilă și penală – a fost consecința lipsei de organizare ori a ambiguității raporturilor statornicite între asociați și nu o consecință firească directă și nemijlocită a exercitării cu rea-credință a unor împuterniciri sociale”.

În sensul că la momentul promovării cererii de excludere asociatul administrator nu trebuie să aibă calitatea de administrator, ci doar la momentul comiterii fraudei, cităm decizia civilă nr. 115A din 27 noiembrie pronunţată de Curtea de Apel Galaţi care admiţând apelul şi modificând sentinţa instanţei de fond prin care se respinsese ca inadmisibilă cererea de excludere, a motivat că sancţiunea excluderii în temeiul dispoziţiilor art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 este aplicabilă asociatului şi nu administratorului, atunci când revocarea este considerată insuficientă; ea se aplică pentru orice acţiune sau inacţiune frauduloasă în dauna societăţii şi nu pentru frauda ce o săvârşeşte în calitate de administrator. În consecinţă, s-a apreciat că pentru a fi parte în cererea pentru excludere nu era necesar ca pârâtul să aibă calitatea de administrator la data introducerii acţiunii, ci este suficient ca delictele ce i se impută să fi fost comise în perioada în care a avut o asemenea funcţie¹⁸.