Societate comercială pe acţiuni. Abuz de minoritate. Sancţiunea aplicabilă. Acţiune prin care se tinde la încetarea abuzului de minoritate şi obligarea la daune-interese
Dacă interesele proprii ale acţionarilor nu mai coincid cu interesul general al societăţii, iar prin activitatea lor aceşti acţionari urmăresc doar realizarea intereselor lor, implicit se încalcă interesul general al societăţii, ceea ce are ca efect împiedicarea funcţionării societăţii şi în final dispariţia acesteia ca persoană juridică.
În astfel de cazuri aplicabile sunt dispoziţiile art. 1361 din Legea nr. 31/1990 ce sancţionează abuzul acţionarilor,indiferent că sunt majoritari sau minoritari. Prin introducerea art. 1361 legiuitorul a avut ca scop instituirea unui echilibru între interesele personale ale acţionarilor şi interesul general al societăţii.
Cuvinte cheie: societate comercială pe acțiuni; abuz de minoritate; sancțiune aplicabilă; daune-interese
(Î.C.C.J, secţia comercială, decizia nr. 4199 din 2 decembrie 2010)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, reclamanta SC M. SRL a chemat în judecată pe SC G.A. SRL şi G.C.V., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii la încetarea abuzului de minoritate, precum şi obligarea la daune-interese.
Prin sentinţa nr. 99/2010, Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea formulată de reclamanta SC M. SA în contradictoriu cu pârâţii SC G.A. SRL şi G.C.V., obligându-i să înceteze abuzul de minoritate împotriva intereselor legitime ale reclamantei.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Potrivit art. 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, dreptul subiectiv trebuie să fie exercitat potrivit cu scopul său economic şi social, iar conform art. 5 C. civ., exercitarea dreptului subiectiv trebuie să fie în acord cu legea şi morala şi să fie făcută cu bună-credinţă potrivit art. 970 alin (1) C. civ..
Principiul exercitării cu bună-credinţă a drepturilor subiective presupune, în principal, ca dreptul subiectiv să fie exercitat în limitele sale legale, fără să încalce drepturile şi interesele celorlalţi.
În ceea ce priveşte abuzul de drept, acesta reprezintă însăşi deturnarea dreptului de la raţiunea sa intrinsecă exprimată în scopul pentru care a fost recunoscut şi garantat sau utilizarea dreptului în alte scopuri decât cele avute în vedere prin lege.
În dreptul comercial nu a existat o dispoziţie legală care să sancţioneze abuzul de majoritate ori de minoritate, însă, prin modificările aduse Legii nr. 31/1990 prin Legea nr. 441/2006, s-a prevăzut expres în art. 1361 că acţionarii trebuie să-şi exercite drepturile cu bună-credinţă, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari.
Exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor acţionarilor poate fi interpretată prin prisma unei obligaţii de loialitate ce incumbă acţionarilor faţă de societate, care este consecinţa intenţiei comune a acţionarilor de a constitui o societate, care să desfăşoare o activitate comercială cu scopul obţinerii de beneficii, cât şi abţinerea de la orice acţiuni contrare interesului general al societăţii. Privitor la interesul general al societăţii, acesta este reprezentat de intenţia comună a acţionarilor de a se asocia şi de a desfăşura în comun o activitate comercială pentru a obţine profit, urmărindu-se ca unic scop şi ca direcţie principală prosperitatea societăţii.
Astfel, instanţa a considerat că în cazul în care interesele proprii ale acţionarilor nu mai coincid cu interesul general al societăţii, iar acţiunile acestora urmăresc doar realizarea intereselor proprii, fiind încălcat elementul esenţial de ordin psihologic al contractului de societate – affectio societatis, reprezentat de voinţa acţionarilor de a colabora la desfăşurarea activităţii comerciale pentru care a fost constituită societatea, se ajunge la încălcarea interesului general al societăţii, ceea ce are ca efect împiedicarea funcţionării societăţii şi în final dispariţia acesteia.
În această situaţie, instanţa a apreciat că devin funcţionale dispoziţiile art. 1361 din Legea nr. 31/1990, a căror aplicare permite sancţionarea abuzului acţionarilor, fie ei majoritari sau minoritari, ca un ultim remediu în încercarea de a pune de acord interesele personale ale acţionarilor cu interesul general al societăţii, în vederea funcţionării acesteia în continuare.
În cauza de faţă, reclamanta şi-a motivat cererea tocmai pe încălcarea interesului general al societăţii de către acţionarii minoritari.
Prima instanţă a reţinut că respectivii asociaţi minoritari desfăşoară aceeaşi activitate ca şi societatea reclamantă, iar aceştia au atacat de mai multe ori hotărârile adunărilor generale ale societăţii reclamante. Şi, aşa cum reiese chiar din întâmpinarea depusă de pârâta SC G.A. SRL, aceasta, în calitate de acţionar, se opune unei majorări a capitalului social al reclamantei pe motivul că aceasta şi-a diminuat capitalul social la mai mult de jumătate din valoarea capitalului social subscris, motiv pentru care „...AGA trebuia convocată pentru a decide dacă societatea trebuie dizolvată...”.
Prima instanţă, fără a analiza legalitatea respectivei hotărâri şi nici oportunitatea acesteia, a reţinut că interesele pârâţilor-acţionari minoritari ai societăţii reclamante sunt contrare interesului general al acesteia, reprezentat de funcţionarea în continuare a societăţii, având în vedere faptul că interesele personale ale acţionarilor minoritari, precizate în mod expres de aceştia, converg spre dizolvarea societăţii. Or, atâta vreme cât interesele personale ale pârâţilor-acţionari minoritari încalcă interesul general al societăţii reclamante, reprezentat de funcţionarea acesteia şi obţinerea de beneficii, prima instanţă a considerat că în cauză există un abuz de minoritate, motiv pentru care a admis cererea şi a obligat pârâţii să înceteze acest abuz de minoritate împotriva intereselor legitime ale societăţii reclamante din care aceştia fac parte.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii, iar prin decizia nr. 60/2010 Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Prima instanţă a interpretat în mod just şi legal cauza dedusă judecăţii, SC G.A. fiind acţionar la SC M., unde deţine 13,68% din acţiuni, având ca administrator pe G.C., care, la rândul său, ca persoană fizică, deţine 10% din acţiunile SC M.SA. Instanţa de fond a avut în vedere situaţia de fapt, că între părţi, de mai mulţi ani, sunt tot felul de litigii, dar s-a ajuns la concluzia că pârâţii-apelanţi nu apără interesul societar al SC M. SA, vizând în final dizolvarea acestei societăţi pentru a se elimina un concurent de pe piaţa locală de transport public.
Aceasta, datorită faptului că pârâţii acţionează cu rea-credinţă şi chiar împotriva propriului interes, deoarece societatea reclamantă, prin infuziile de capital primite şi-a dezvoltat activitatea comercială, profitul fiind împărţit astfel tuturor acţionarilor, inclusiv pârâţilor SC G.A. SRL şi G.C.V.
Este adevărat că dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 31/1990 republicată dau dreptul acţionarilor să atace în justiţie hotărârile luate de adunările generale, ordinare sau extraordinare, sau hotărârile consiliului de administraţie, dar acest lucru trebuie să se facă cu bună-credinţă, în sensul art. 1361 din aceeaşi lege, art. 3 din Decretul nr. 31/1954, art. 5, art. 970 alin. (1) C. civ..
Instanţa de fond a apreciat în mod just că din probele administrate rezultă cu certitudine că apelanţii şi-au exercitat drepturile de acţionari cu rea-credinţă, mai ales că acţionarul persoană fizică este şi administrator la o altă societate concurentă pe aceeaşi piaţă, iar cel mai important exemplu în acest caz îl constituie refuzul pârâţilor de a vota majorarea de capital social, pentru a se evita dizolvarea sau falimentul societăţii comerciale SC M. SA, în condiţiile în care, dacă s-ar realiza majorarea şi, deci, infuzia de capital, societatea ar fi salvată din punct de vedere economico-financiar (...).
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii SC G.A. SRL Târgovişte şi G.C.V., aducându-i următoarele critici:
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 31/1990, recurenţii pârâţi nefăcând altceva decât să-şi exercite drepturile de acţionari, iar litigiile respective au fost generate tocmai de comportamentul abuziv al majorităţii.
În ceea ce priveşte exemplul dat de instanţa de apel, privind împiedicarea majorării capitalului social, recurenţii au susţinut că refuzul lor decurge din împrejurarea că societatea se află în situaţia reglementată de art. 15324 din Legea nr. 31/1990, în sensul că activul net al societăţii s-a diminuat la mai mult de jumătate din valoarea capitalului social subscris.
Recurenţii au mai susţinut că trebuia convocată AGEA a societăţii pentru a se decide dacă societatea trebuie dizolvată, însă, pretinsa majorare de capital social urmăreşte doar diminuarea cotei deţinute de acţionarii minoritari, precum şi crearea posibilităţii de a utiliza sumele de bani aduse cu titlu de aport la capitalul social, pentru plata unor sume către acţionarul majoritar, ceea ce echivalează cu un abuz de majoritate (...).
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Este adevărat că, potrivit art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată şi modificată, hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei, însă, potrivit art. 1361 din aceeaşi lege, acţionarii trebuie să-şi exercite drepturile cu bună-credinţă, cu respectarea drepturilor şi a intereselor legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari.
Nu pot fi reţinute susţinerile recurenţilor cu privire la motivul pentru care au fost împotriva majorării capitalului social, fiind evident faptul că majorarea capitalului social ar fi fost în interesul societăţii şi implicit al acţionarilor, fiind singura soluţie prin care societatea s-ar fi putut redresa.
Atitudinea recurenţilor-pârâţi nu are legătură cu prevederile art. 15324 din Legea societăţilor comerciale, acest articol de lege arătând doar faptul că este obligatorie, în acest caz, convocarea AGEA, pentru a se decide dacă societatea trebuie dizolvată, însă, în mod evident, interesul societar este de a se menţine societatea, or, prin majorarea capitalului social s-ar fi ajuns la ieşirea din situaţia de criză, astfel că atitudinea recurenţilor pârâţi este contrară interesului societar.
Afirmaţiile recurenţilor cu privire la pretinsul abuz de majoritate nu a fost dovedit, astfel încât instanţa de recurs nu a reţinut aceste afirmaţii (...).
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
Comentariu. Abuzul de minoritate
Configurare. Decizia prezentată impune o analiză a noţiunii de abuz de minoritate şi identificarea modalităţilor de sancţionare a acestuia. Deşi soluţia pronunţată, prin prisma considerentelor constituie un pas înainte în configurarea unei practici judiciare menite să sancţioneze astfel de abuzuri, totuşi constatăm că soluţiile nu au o eficienţă directă şi imediată în viaţa societăţii comerciale, motiv pentru care ne propunem în scurtul comentariu să analizăm abuzul de minoritate şi conturarea unor soluţii viabile.
Nu în mod neapărat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti pune capăt conflictului dintre acţionari şi nici nu conduce la adoptarea unei hotărâri în concordanţă cu premisele reţinute de către instanţă. Dacă în cazul unui abuz de majoritate constatarea acestuia conduce la anularea hotărârii astfel adoptate, implicit şi drepturile acţionarilor minoritari sunt protejate ca efect al hotărârii judecătoreşti, în schimb, în cazul abuzului de minoritate hotărârile judecătoreşti, ce constată existenţa abuzului, obligă pe respectivii acţionari la încetarea acestuia. Şi în speţa analizată, instanţa de judecată, admiţând acţiunea, a obligat pârâţii să înceteze acest abuz de minoritate împotriva intereselor legitime ale societăţii reclamante din care aceştia fac parte, fără însă a impune în concret o anumită conduită, cum ar fi, spre exemplu, cea contrară activităţii constatată a fi abuzivă; cu alte cuvinte, instanţa constatând refuzul pârâţilor de a vota majorarea de capital social, pentru a se evita dizolvarea sau falimentul societăţii comerciale SC M. SA, implicit instanţa ar fi trebuit să dispună ca măsură soluţia contrară; se evită pronunţarea unor astfel de soluţii plecând de la premisa că instanţele nu se substituie voinţei societăţilor comerciale, legea reglementând un cadru unic de exprimare a voinţei acestora prin adunările generale ale acţionarilor.
Acţionarii, prin exercitarea drepturilor, au rol important, întrucât protejarea participaţiei lor presupune o atitudine vigilentă sporită în identificarea eventualelor pericole şi în încercarea de evitare a acestora. Încercarea lor de a-şi proteja participarea minoritară şi de a beneficia de avantaje corespunzătoare se transformă, pe fondul lipsei unor mecanisme de control al gestiunii societăţii, într-un abuz.
Acţionarii minoritari, profitând de imposibilitatea realizării unui cvorum superior, se folosesc de voturile ce le deţin cu scopul de a şicana pe acţionarii semnificativi; de altfel, şi acţionarii minoritari realizează, în esenţă, acelaşi lucru ca şi acţionarii majoritari, în sensul că doresc impunerea voinţei lor, acordarea anumitor drepturi etc., însă nedeţinând decât un număr mic de acţiuni, insuficient pentru a-şi impune punctul de vedere în formarea voinţei societăţii, recurg la un fel de război de gherilă, cu scopul de a determina pe acţionarii semnificativi să ia în calcul poziţia acestora.
După cum acţionarii majoritari justifică până la un punct luarea unei hotărâri de pe poziţia ce decurge din deţinerea unui număr superior de voturi, tot aşa, şi opunerea acţionarilor minoritari este firească. Dacă în cazul abuzului de majoritate efectul se regăseşte în ruptura intenţionată a egalităţii dintre acţionari, cu scopul creării sau măririi avantajelor pentru acţionarii majoritari, în cazul abuzului de minoritate neputându-se atinge un astfel de scop efectul se regăseşte nu în obţinerea unor avantaje, ci mai ales în aspecte ce vizează fiinţa societăţii. Spre exemplu, într-o speţă similară celei prezentate mai sus s-a reţinut ca fiind abuz de minoritate refuzul de a vota o majorare de capital social pentru a se evita falimentul în condiţiile în care dacă s-ar fi realizat majorarea se evita falimentul.
Clasificare. În cele mai multe cazuri, abuzul de minoritate se manifestă prin atacarea constantă a hotărârilor adunărilor generale, refuzul de a vota anumite modificări ale actelor constitutive etc.. În doctrină, plecând de la motivaţia specifică a acţionarilor minoritari, s-au reţinut două categorii de strategii: abuzul de drept de vot propriu-zis, constând în împotrivirea faţă de hotărârile A.G.A. sau prin absenţa nejustificată la A.G.A. şi abuzul de drept de control şi supraveghere, constând în hărţuirea sistematică şi nejustificată a organelor societare prin exercitarea următoarelor drepturi: introducerea de noi puncte pe ordinea de zi (art. 1171), adresarea de întrebări scrise către consiliul de administraţie, respectiv directorat (art. 1172), convocarea adunării în condiţiile art. 119, formularea acţiunii în anulare (art. 132), formularea unei cereri pentru analizarea gestiunii societăţii şi întocmirea unui raport (art. 136), formularea acţiunii în despăgubire în condiţiile art. 1551.
Stabilirea caracterului abuziv. Pentru determinarea caracterului abuziv al voturilor acţionarilor minoritari se impune a se delimita între cazurile în care votul acestora este legitim şi cazurile în care opunerea este nejustificată, exprimată într-un mod constant cu scopul unic de a împiedica votul unor operaţiuni esenţiale.
Diferenţierea urmează a fi făcută în special prin prisma interesului social care trebuie să se regăsească şi în voturile exprimate de minoritari. Dacă votul acţionarului minoritar este contrar interesului social şi împiedică realizarea unei operaţiuni esenţiale doar pentru protejarea intereselor personale, vom fi în prezenţa unui abuz de minoritate. S-a considerat esenţială acea operaţiune care este prevăzută imperativ de lege, iar neîndeplinirea ei afectează fiinţa societăţii. Curtea de Casaţie, la data de 9 martie 1993, a sancţionat abţinerea nejustificată a unui acţionar minoritar la majorarea capitalului social la un S.R.L., în lipsa căreia societatea era dizolvată, motiv pentru care pe fondul împotrivirii fără nicio justificare la adoptarea acestei operaţiuni importante de majorare a capitalului, Curtea a reţinut că este „posibil să se desemneze un mandatar în scopul de a reprezenta asociaţii minoritari într-o nouă adunare şi să voteze în numele lor în sensul deciziilor conforme interesului social, dar care să nu atenteze la interesul legitim al minoritarilor”.
Nu orice opunere este şi abuzivă, o astfel de situaţie urmând a fi analizată de la caz la caz. Opunerea trebuie să fie nejustificată, astfel că ori de câte ori, dimpotrivă, acţionarul minoritar votează pentru protejarea interesului social, votul său nu poate fi abuziv.
Votul este justificat în măsura în care există deficienţe în administrarea impusă de acţionarii majoritari sau în cazul în care, opunându-se majorării de capital, falimentul ar fi intervenind independent de această majorare. În acest sens, cu titlu de exemplu, Curtea de Casaţie din Franţa prin decizia din 22 aprilie 1976 a reţinut că „având în vedere, pe de altă parte, că hotărârea constată că societatea, fără a distribui timp de douăzeci de ani niciun dividend, a pus în rezerve sume considerabile a căror acumulare atinge în fiecare an, începând din 1968, o cifră superioară celor două treimi din cifra de afaceri, şi că, în lipsa unor veritabile investiţii, aceste sume au fost pur şi simplu depuse în conturile bancare; că hotărârea reţine că în speţă această direcţionare sistematică a totalităţii beneficiilor către rezerva extraordinară a constituit o simplă tezaurizare, că ea a făcut ca toate aceste sume, de care societatea nu se folosea, să suporte consecinţele fluctuaţiilor monetare şi că astfel ea nu a răspuns nici obiectului, nici intereselor societăţii”; prin această decizie s-a reţinut că simpla tezaurizare în lipsa folosirii acestor sume, conduce la o pierdere pentru societate, iar operaţiunea este interpretată ca fiind abuzivă, astfel că opoziţia minoritarilor se justifică.
Sancţionarea abuzului de minoritate. Observăm că, acţionarii exercitând abuziv drepturile recunoscute de Legea nr. 31/1990, suntem în prezenţa unui abuz de drept procesual. Dreptul de control şi supraveghere al acţionarilor minoritari conturat de legiuitor, prin posibilitatea acţionarilor de a se adresa cu cereri instanţelor de judecată, face ca presiunea exercitată de aceştia să depăşească cadrul unei critici faţă de acţionarii majoritari exprimată cu unicul scop de a proteja interesul social.
Cu privire la sancţionarea exercitării abuzive a drepturilor de către acţionarii minoritari, s-a reţinut că una din sancţiunile aplicabile ar fi obligarea la daune-interese. Însă, importantă este eficienţa unei astfel de măsuri (ce se regăseşte şi în cazul abuzului de majoritate), astfel că obligarea la daune-interese este o sancţiune complementară. Aplicarea acestei sancţiuni nu rezolvă fondul conflictului dintre acţionari şi nici nu are o eficienţă în condiţiile în care nu se adoptă respectiva hotărâre. De multe ori, cuantificarea acestor daune este greoaie, tot aşa cum şi identificarea şi probarea prejudiciului constituie demersuri dificile.
Este adevărat că justiţia nu se substituie voinţei acţionarilor, „judecătorul neputând să voteze”, însă măsurile propuse pentru sancţionarea abuzului de majoritate, în parte, se pot aplica şi la cazul analizat. Ne referim la numirea unui mandatar judiciar pentru a suplini voinţa acţionarului minoritar sau retragerea din societate a asociatului semnificativ care nu este obligat să suporte consecinţele negative ale atitudinii acţionarului minoritar şi eventual o expunere financiară ce poate avea consecinţe grave. Legiuitorul, cu ocazia modificărilor Legii nr. 31/1990, poate să extindă sfera cazurilor de retragere inclusiv cu aceste ipoteze.
Suspendarea judiciară a dreptului de vot. În doctrină, în încercarea de a se găsi o soluţie potrivită, s-a propus suspendarea judiciară a drepturilor de vot ale acţionarului minoritar în baza art. 127, care prevede obligaţia de a se abţine de la deliberări pe acţionarul care, într-o anumită operaţiune, are, fie personal, fie ca mandatar al unei altei persoane, un interes contrar aceluia al societăţii; s-a propus o interpretare a acestor prevederi în sensul că acţionarul care împiedică efectuarea unei operaţiuni indispensabile societăţii, se află în conflict cu aceasta şi trebuie să se abţină de la vot, astfel că realizarea judiciară a executării obligaţiei legale de abţinere de la vot este tocmai suspendarea drepturilor de vot ale respectivului acţionar.
Soluţia propusă este de apreciat, cu atât mai mult cu cât are temei legal, însă singura problemă ce trebuie lămurită este cea a mecanismului de realizare judiciară a obligării la abţinerii sau constatării unei astfel de obligaţii ori înlăturării acestui vot.
În primul rând, trebuie stabilită sancţiunea pentru încălcarea obligaţiei cuprinsă în art. 127, odată ce în alin. (2) al aceluiaşi articol se stabilește că acţionarul care contravine obligaţiei de abţinere este răspunzător de daune dacă, fără votul său, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută. S-ar putea susţine că legiuitorul a prevăzut expres sancţiunea, respectiv cea de plată a unor daune-interese, astfel că este exclusă orice altă sancţiune. Nu credem că aceasta este interpretarea corectă, căci am ajunge în situaţia tentantă ca acţionarii să atingă un anumit interes personal prin adoptarea unei hotărâri ce nu poate fi atacată, întrucât sancţiunea ar fi decât cea de plată a unor daune, sancţiune a cărei aplicare este urmarea unui proces. Pare tentantă o astfel de soluţie pentru acţionar, însă considerăm că interpretarea corectă este în sensul că legiuitorul a prevăzut această sancţiune, fără a exclude alte sancţiuni, cum ar fi anularea hotărârii A.G.A. luată cu încălcarea art. 127 alin. (1). Referirea în art. 127 alin. (2) la sancţiunea de daune are mai mult un caracter redundant, de a face pe acţionar să conştientizeze efectele încălcării obligaţiei de abţinere.
Stabilind sancţiunea aplicabilă, nu putem observa că legea se referă la abţinerea de la vot, fără a se indica acţiunea judiciară ce s-ar impune în caz de nerespectare, în timp ce în doctrină se propune suspendarea judiciară a drepturilor de vot.
Modalitatea de suspendare judiciară a drepturilor de vot este greoaie, dacă nu chiar imposibilă, odată ce ea ar fi o măsură eficace numai dacă s-ar obţine înaintea adunării generale. Presupunând că s-a votat o adunare cu încălcarea acestei obligaţii de abţinere, ce efect mai are pronunţarea unei hotărâri de suspendare? Niciun efect, odată ce hotărârea deja s-a luat; mai mult, ea ar fi şi nelegală în acest context. Aşadar, suspendarea judiciară a drepturilor de vot ar fi o măsură adecvată dacă s-ar obţine înaintea adunării, însă şi acest lucru este imposibil, întrucât, pe de o parte, nu se poate detecta eventuala contrarietate de interese, iar dacă totuşi ar fi uşor de anticipat, ar fi inadmisibilă, plecând de la lipsa certitudinii modului în care acel acţionar va vota, el putând să respecte obligaţia de abţinere.
Am putea considera că suspendarea judiciară a dreptului de vot ar fi posibilă în cazul în care, spre exemplu, formulându-se acţiune în anulare pe temeiul art. 132 şi 127 alin. (1) prin aceeaşi cerere, reclamantul solicită şi suspendarea acestui drept de vot, astfel că admiţându-se acţiunea în anulare pe motivul invocat implicit s-ar suspenda şi dreptul de vot pentru o ulterioară adunare cu aceeaşi ordine de zi. Dar şi această ipoteză este discutabilă şi chiar periculoasă; chiar dacă se admite acţiunea în anulare, cum se poate dispune suspendarea drepturilor de vot pentru o adunare care nu se ştie dacă se va convoca şi în care va fi ordinea de zi; instanţa nu poate, cu ocazia soluţionării celor două capete din acţiunea dată ca exemplu, şi să convoace totodată o nouă adunare, întrucât această situaţie este reglementată distinct cu îndeplinirea anumitor condiţii de art. 119; pe de altă parte, orice diferenţă de context, de date economice între adunarea anulată şi cea care s-ar convoca, ar conduce la o suspendare abuzivă a drepturilor de vot. Din păcate, practica judiciară nu ne oferă repere suficiente pentru o temeinică analiză a subiectului.
Revenind la mecanismul de respectare a obligaţiei de abţinere, aşa cum am precizat, este clar că, la momentul votului, este puţin probabil să se constate contrarietatea de interese a unui acţionar. În măsura în care acest lucru se constată cu ocazia desfăşurării adunării, respectivul acţionar nu poate fi împiedicat să-şi exercite dreptul de vot, ci cel mult să se insereze în procesul verbal referiri la contrarietatea de interese. Aşadar, acţionarii nu pot impune respectarea obligaţiei de abţinere, astfel că rolul interpretării contrarietăţii şi a sancţiunii se realizează pe cale judecătorească. Sancţiunea va fi în cele mai multe cazuri obligarea la daune, dar şi anularea hotărârii A.G.A., această din urmă sancţiune fiind urmarea acţiunii promovate mai ales de acţionarii minoritari când hotărârea este rodul abuzului de majoritate. Sancţiunea anulării hotărârii în caz de nerespectare a art. 127 alin. (1) ni se pare a fi aplicabilă, însă ne interesează mai mult în ce măsură instanţa, constatând contrarietatea de interese, dă eficienţă actului excluzând acele voturi; cu alte cuvinte, reconsiderând cvorumul de vot prin excluderea voturilor aparţinând acţionarului ce trebuia să se abţină, instanţa să menţine actul juridic în măsura în care acesta ar fi fost adoptat în condiţiile de cvorum specifice şi de adunare, dacă s-ar fi respectat art. 127. Credem că soluţia nu ar fi una greşită, instanţa practic nesubstituindu-se voinţei părţilor, ci doar dă eficienţă unui act ce şi-ar fi produs efectele în măsura respectării tuturor condiţiilor. Singura lămurire ar fi cea privitoare la cadrul procesual, căci o simplă acţiune în anulare în baza art. 132 este în contradicţie cu scopul, dar, pe de altă parte, totuşi, acest capăt de cerere trebuie să existe, pentru că hotărârea care s-a luat conţine o soluţie contrară celei ce ar rezulta din reconfigurarea voturilor; pentru aceste motive, considerăm că este posibilă promovarea unei acţiuni pe temeiul art. 132, prin care să se tindă la anularea hotărârii respective şi să se constate conţinutul hotărârii A.G.A., ca urmare a nerespectării obligaţiei de abţinere prin luarea în calcul a tuturor celorlalte voturi.
Numirea unui mandatar judiciar. Conflictul de interese dintre acţionari subzistă chiar şi în situaţia anulării unei hotărâri a adunării generale şi am observat că nu în mod neapărat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti pune capăt acestui conflict şi nici nu conduce la adoptarea unei hotărâri în concordanţă cu premise reţinute de către instanţă. Din aceste motive, doctrina franceză a considerat utilă numirea unui mandatar judiciar, fie cu ocazia soluţionării acţiunii în anulare a hotărârii, fie printr-o cerere separată. În acest sens, Curtea de Casaţie, la data de 9 martie 1993, sancţionând abţinerea nejustificată a unui acţionar minoritar la majorarea capitalului social la un S.R.L., a reţinut că este „posibil să se desemneze un mandatar în scopul de a reprezenta asociaţii minoritari într-o nouă adunare şi să voteze în numele lor în sensul deciziilor conforme interesului social, dar care să nu atenteze la interesul legitim al minoritarilor”. Deşi raţionamentul ar putea fi folosit şi în cazul acţionarilor majoritari, unii doctrinari au fost rezervaţi, întrebându-se „în lipsa unui acord între majoritari, cum ar putea acest mandatar să impună, în adunarea generală, o decizie refuzată de majoritatea votanţilor?”. Întrebarea este una retorică, odată ce mandatarul judiciar poate lua o astfel de hotărâre, însă ceea ce vrea autorul să scoată în evidenţă este imposibilitatea acestui mandatar de a lua o hotărâre în condiţiile în care nu cunoaşte societatea, astfel că este greu să identifice interesul societăţii şi interesul comun al acţionarilor, demers care implică discuţii cu acţionarii.
Indiferent de discuţiile ori inconvenientele ce le naşte numirea unui administrator judiciar, considerăm că în situaţii excepţionale, pe fondul unui conflict grav între acţionari ori când hotărârile luate sunt rezultatul unui abuz de minoritate ori de majoritate numirea unei astfel de persoane se justifică; avem în vedere acele situaţii în care acţionarii majoritari sau administratorii, cu sprijinul celor dintâi, înstrăinează sau închiriază active importante, fără justificare economică şi în profitul unor societăţi în care au interese sau cazul blocajului ce există în cazul unui SRL cu doi asociaţi ce deţin cote egale şi sunt şi administratori, iar exercitarea activităţii curente şi fiinţa societăţii sunt ameninţate atât timp cât litigiul de excludere dintre ei durează etc., cazuri care justifică numirea unui mandatar judiciar care să administreze provizoriu activitatea societăţii.
Gh. Piperea, în St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăţilor comerciale. Comentarii pe articole, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 723.
Curtea de Apel Paris, decizia din 25 octombrie 1994, Revue des Sociétés, 1995, p. 111, apud Gh. Piperea, în St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 724.
R.N. Catană, Dreptul societăţilor comerciale. Probleme actuale privind societăţile pe acţiuni. Democraţia acţionarială, Ed. Sfera, Cluj-Napoca, 2007, p. 148.
Curtea de Casaţie, secţia comercială, 9 martie 1993, Bull. IV, nr. 101.
C. Apel Paris, decizia din 18 decembrie 1985, Buletin Jolly, 1985, p. 91, nr. 13, apud Gh. Piperea, în St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 724.
C. Apel Lyon, decizia din 20 decembrie 1984, Recueil Dalloz,, 1986, 506, apud Gh. Piperea, în St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 724.
Rev. sociétés 1976, p. 479 ; RJ com. 1997, p. 93, apud, D. Schmidt, Les conflits d`intérêts dans la société anonyme, Jolly, Paris, 2004, p. 334.
R.N. Catană, op. cit, p. 158.
D. Schimdt, op. cit., pp. 358-363.
Curtea de Casaţie, secţia comercială, 9 martie 1993, Bull. IV, nr. 101.
D. Tricot, Abuz de drepturi în societăţi – abuz de majoritate şi abuz de minoritate, RTD com. 1994, p. 625, apud D. Schmidt, op. cit., p. 360.