Contract de credit pentru consum. Clauze abuzive. Modificarea unilaterală a dobânzii.
Art. 4, 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori
Clauza prin care împrumutătorul are dreptul de a modifica unilateral dobânda fără a fi raportată la un indicator precis individualizat face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.
Corespondenţa băncii către client prin care a notificat împrumutaţilor modificarea dobânzii/comisioanelor prin raportarea la situaţia financiară naţională şi internaţională nu este de natură a înlătura caracterul abuziv al clauzei, întrucât şi acest indicator este generic şi nu precis, individualizat, reţinându-se că o astfel de adresă este în legătură cu derularea contractului de credit, dar în condiţiile prestabilite anterior.
Critica împrumutătorului în sensul că se impunea ca urmare a admiterii acţiunii şi rezilierea contractului este nefondată odată ce potrivit art. 7 din Legea nr. 193/2000 cumpărătorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, eventual şi daune-interese numai dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive.
(Curtea de Apel Iaşi, Secţia comercială, Decizia nr. 8 din 25 ianuarie 2010, definitivă)
Prin cererea introductivă reclamanţii Ş.F. şi Ş.N. au chemat în judecată pe pârâta S.C. „E” S.A. şi au solicitat să se constate că art. 4 pct. 3 din contractul de credit încheiat la 30.07.2008 conţine o clauză abuzivă în sensul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi eliminarea acestei clauze.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 pct. 3 din contract „Pe parcursul derulării contractului, banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi/sau comisioanele bancare. Modificarea dobânzii şi/sau a comisioanelor bancare va fi comunicată împrumutatului până cel mai târziu data aplicării ei prin oricare dintre următoarele modalităţi la libera alegere a băncii”.
Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea acţiunii susţinând că încă de la semnarea contractului reclamanţii au cunoscut faptul că se va percepe dobânda variabilă, asumându-şi acest risc.
Prin sentinţa nr. 1454/COM/07 octombrie 2009 Tribunalul Iaşi a admis acţiunea formulată şi a constatat că dispoziţiile art. 4 pct. 3 din contractul de credit de consum conţin o clauză abuzivă şi a dispus derularea în continuare a efectelor contractului cu eliminarea acestei clauze.
Instanţa de fond a reţinut că acest contract de credit bancar intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, întrucât împrumutatul are calitatea de consumator, iar banca de comerciant, prevederi legale ce sunt conforme cu Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 cu privire la armonizarea dispoziţiilor legislative, reglementare şi administrative ale statelor membre în materie de credit destinat consumului (art. 1 pct. 2 lit. a şi b).
Instanţa constată că respectiva clauză inserată la articolul 4 pct. 3 din contract constituie o clauză abuzivă în sensul legii, aceasta încălcând prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.
În momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acţionat de pe o poziţie inegală, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă.
Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligaţia de a dovedi că a negociat în mod direct această clauză cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Prin necircumstanţierea în nici un mod a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îi prejudicieze pe consumator. Această clauză care dă dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda nu este raportată la un indicator precis, individualizat. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.
Instanţa are, de asemenea, în vedere şi faptul că dobânda este un element esenţial într-un contract de credit bancar, orice clauză nelegală cu incidenţa asupra dobânzii, afectând însăşi normala derulare a raporturilor contractuale. În raport de prevederile contractuale, instanţa reţine că, în ipoteza în care acest contract s-ar derula în continuare, în aceeaşi formă s-ar menţine pericolul lezării drepturilor şi intereselor consumatorului prin majorarea indirectă a dobânzii anuale efective, potrivit art. 4 pct. 3 din contract.
Prin urmare, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi constatând caracterul abuziv al clauzei prevăzute de dispoziţiile art. 4 pct. 3 din convenţia părţilor instanţa urmează să dispună derularea în continuare a contractului cu excluderea efectelor produse de reglementarea abuzivă.
Împotriva soluţiei pronunţate de Tribunalul Iaşi pârâta a formulat apel susţinând că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.
În esenţă, se susţine că potrivit dispoziţiilor paragrafului 2 şi 3 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, banca putea să majoreze nivelul comisioanelor şi dobânzilor, dar cu recunoaşterea dreptului împrumutatului de a rezilia contractul unilateral şi rambursarea anticipată a creditorului.
Mai susţine apelanta că a oferit reclamanţilor mai multe variante privind derularea în continuare a contractului de credit, după majorarea dobânzii, respectiv :
- reeşalonarea soldului prin extinderea perioadei de plată până la zece ani cu respectarea limitei maxime de vârstă admise;
- modificarea datei scadente fără comision până la data de 30 iunie 2009;
- rambursarea integrală a soldului prin refinanţare sau surse proprii, beneficiind de comision de rambursare anticipată zero, până la data de 30 iunie 2009.
Cu privire la posibilitatea reclamanţilor de a înţelege clauzele contractului de credit pârâta a susţinut că aceştia se încadrează în categoria „consumatorului mediu” aşa cum este definit de prevederile art. 2 lit. m din Legea nr. 363/2007, astfel că au semnat contractul în cunoştinţă de cauză.
De asemenea, pârâta consideră nelegală hotărârea instanţei de fond deoarece modifică contractul transformând contractul de credit dintr-unul cu dobândă variabilă într-un contract cu dobândă fixă.
Curtea de Apel Iaşi analizând motivele de apel a respins apelul menţinând soluţia pronunţată de instanţa de fond reţinând că potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 133/2000, republicată, privind clauzele abuzive din contractele încheiat între comercianţi şi consumatori – „Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”, iar dispoziţiile art. 4 şi 5 din acelaşi act normativ definesc clauza contractuală abuzivă, inclusiv în cazul contractelor standard preformulate.
Cu privire la caracterul clauzei prevăzută de dispoziţiile art. 4 pct. 3 din contractul încheiat între părţi, în mod corect tribunalul a considerat-o ca fiind abuzivă în sensul că aceasta dă dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda şi/sau comisioanele bancare fără a se raporta la vreun indicator.
Deşi apelanta-pârâtă a invocat în apărare o adresă prin care a notificat intimaţilor modificarea dobânzii/comisioanelor prin raportarea la situaţia financiară naţională şi internaţională, dar şi acest indicator este generic şi nu precis, individualizat, Curtea de Apel Iaşi constată că aceasta este în legătură cu derularea contractului de credit, dar în condiţiile prestabilite anterior.
În ceea ce priveşte critica apelanţilor referitoare la rezilierea contractului, curtea constată că este nefondată odată ce potrivit art. 7 din Legea nr. 193/2000, cumpărătorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului (eventual şi daune-interese) numai dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive.
Constatându-se caracterul abuziv al clauzei prevederilor la art. 4 pct. 3 din contractul de credit, acesta urmând să-şi producă celelalte efecte ce decurg din clauzele sale, cu dobânda/comisioanele stabilite iniţial de părţi până la o nouă renegociere, curtea apreciază că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru rezilierea întregului contract.
Cu privire la dispoziţiile art. 1 lit. a din anexă, la care face referire apelanta în motivele de apel, curtea constată că potrivit art. 4 alin. 4 din Legea nr. 137/2000 lista are caracter exemplificativ şi că prevederile fac referire la posibilitatea împrumutatului de a solicita rezilierea contractului, ceea ce în cauză nu este cazul.
Mai reţine Curtea că în cauză nu au relevanţă dispoziţiile art. 2 lit. m din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor referitoare la definirea „consumatorului mediu” deoarece clauza abuzivă presupune, în principal, caracterul prestabilit al acesteia şi nicidecum o neinformare corespunzătoare asupra respectivei clauze.
Garanţie constând în sume de bani depuse în conturi bancare. Obligativitatea individualizarea acestor conturi. Efecte juridice.
Daca bunul afectat garanţiei constă într-o sumă de bani depusă într-un cont bancar, respectivul cont trebuie individualizat în mod distinct potrivit art. 10 alin. 3 din Legea nr.99/1999 - Titlul VI, astfel că per a contrario conturile bancare neindividualizate în mod distinct nu sunt afectate de garanţia reală mobiliară constituită în favoarea băncii, ci sunt supuse doar dreptului de gaj general al creditorilor chirografari, situaţie în care şi publicitatea prin Arhiva Electronica de Garantii Reale Mobile trebuie făcută numai cu privire la conturile individualizate de părţi în contractul de gaj.
Înregistrarea în Arhiva Electronica de Garantii Reale Mobile a unei garanţii inexistente asupra conturilor si subconturilor viitoare, constituie o faptă juridică ilicită a creditorului garantat însă nu constituie cauza pagubei garantului anume aceea a imposibilităţii contractării unor noi împrumuturi odată ce chiar împrumutatul s-a angajat să nu deschidă alte conturi în afara celor afectate de garanţie. Pe de alta parte, prejudiciul nu se poate raporta la contravaloarea unor împrumuturi, pentru ca astfel de sume sunt supuse restituirii, ci eventual prejudiciul ar consta în beneficiul nerealizat prin imposibilitatea încheierii unor alte contracte de împrumut. Astfel nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii delictuale.
(Curtea de Apel Craiova decizia 36 din 25.02.2010, definitivă)
Prin sentinţa nr. 719/26.05.2009 Tribunalul Olt s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC G.M.E. SRL împotriva pârâtei E. BANK SA obligând-o să modifice menţiunile înscrise în Arhiva Electronica de Garanţii Reale Mobiliare privind gajurile înregistrate, corespunzător contractelor de garanţie mobiliara precum şi plata unor daune în valoare de 750.000 lei.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta, Curtea de Apel Craiova reţinând că gajul general ca drept al creditorilor chirografari asupra patrimoniului debitorului lor este o garanţie legala şi nu se confundă cu garanţia reală mobiliară constituita printr-un contract de gaj, ce conferă creditorului garantat un drept prioritar de a-si satisface creanţa (art. 9 alin. 2 din Titlul VI - Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare din Legea nr.99/1999), precum si dreptul de a intra în posesie sau de a retine bunul supus garanţiei (art.11).
Altfel spus, asupra conturilor si subconturilor viitoare ale debitorului exista dreptul de gaj general al tuturor creditorilor chirografari, în conformitate cu dispoziţiile art. 1718 Cod civil, si numai asupra conturilor RO56 RNCB 3800 0002 2981 000, RO60BRDE290SV09942303900, RO69 RZBR 0000 0600 0608 3088, RO02RNCB3800000229810003 exista garanţii reale mobiliare constituite prin contractele de gaj nr. 385/A 2005 si 385/B 2005.
Garanţia poate avea ca obiect, potrivit art. 10 alin. 3 din acelaşi act normativ un bun mobil individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri mobile. Conform dispoziţiilor art. 16 alin. 1, contractul de garanţie reala trebuie sa conţină o descriere a bunului afectat garanţiei. Bunul afectat garanţiei poate fi descris prin gen, obiect cu obiect sau prin formula generica "toate bunurile mobile prezente si viitoare". Toate bunurile mobile reprezintă o descriere suficienta. Dacă însă bunul afectat garanţiei constă într-o sumă de bani depusă într-un cont bancar, respectivul cont trebuie individualizat în mod distinct.
Per a contrario, conturile bancare neindividualizate în mod distinct nu sunt afectate de garanţia reală mobiliară constituită în favoarea băncii, ci sunt supuse doar dreptului de gaj general al creditorilor chirografari, astfel încât si publicitatea prin Arhiva Electronica de Garanţii Reale Mobile trebuia făcută numai cu privire la conturile individualizate de părţi în cele doua contracte de gaj.
În consecinţă, clauza prevăzută de părţi în art. 8 alin. 2 din contractele de gaj, conform căreia împrumutatul se angajează ferm sa deruleze prin conturile si subconturile precizate la pct. 2 (adică cele afectate de garanţie), în totalitate, încasările rezultate din activităţi desfăşurate în mod curent si să nu deschidă alte conturi curente si/sau subconturi la alte bănci până la stingerea integrală a obligaţiilor asumate prin contractul de credit, nu echivalează cu o garanţie generală şi distinctă asupra conturilor viitoare. Clauza prevede pur si simplu o obligaţie asumată de împrumutat de a nu deschide alte conturi si subconturi, a cărei eventuală încălcare poate da naştere unei răspunderi contractuale a garantului.
Este neîndoielnic faptul ca SC G.M.E. SRL a fost prejudiciată prin aceea că nu a putut încheia alte contracte de împrumut, dar cauza acestui prejudiciu nu este fapta băncii, ci chiar obligaţia sa asumată prin contractul încheiat cu E. Bank.
Ca urmare, în speţă există o faptă juridică ilicită a societăţii bancare constând în înregistrarea în Arhiva Electronica de Garanţii Reale Mobile a unei garanţii inexistente asupra conturilor si subconturilor viitoare, numai că nu se poate aprecia că prin aceasta s-a produs garantului paguba constând în imposibilitatea contractării unor noi împrumuturi, deoarece chiar împrumutatul s-a angajat să nu deschidă alte conturi în afara celor afectate de garanţie, astfel încât nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii băncii.
În aceste condiţii, Curtea constata că nu se mai justifica analiza referitoare la îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art.112 alin.1 pct.3 sub sancţiunea nulităţii conform art.133 alin.1 C. pr. civ.
Oricum, prejudiciul nu se poate raporta la contravaloarea unor împrumuturi, pentru ca astfel de sume nu sunt susceptibile de mărire sau întregire a patrimoniului, ci sunt împrumutate şi supuse restituirii, iar emiterea de bilete la ordin fără a avea acoperire în disponibilul în cont şi consecinţele acestei fapte interzise de lege sunt exclusiv imputabile emitentului.
Prin urmare, chiar daca s-ar fi dovedit vinovăţia băncii si raportul de cauzalitate dintre fapta sa ilicită şi paguba suferită de victimă, prejudiciul nu ar consta decât din beneficiul nerealizat prin imposibilitatea încheierii unor alte contracte de împrumut sau a unor contracte referitoare la activitatea sa curentă, de exemplu prin imposibilitatea onorarii unor comenzi. Astfel de pagube ar fi trebuit cerute în mod explicit si, totodată, dovedite.
Fata de considerentele expuse, Curtea va admite apelul si potrivit art. 296 C. pr. Civ. va schimba în parte sentinţa în sensul ca va respinge capătul de cerere în pretenţii ca nefundat şi va menţine soluţia de admitere a capătului de acţiune referitor la modificarea menţiunilor cuprinse în Arhiva Electronica.
Conturi bancare. Furnizarea de informaţii. Obligaţia de confidenţialitate. Conţinut.
Art. 111 alin. 1 şi art. 113 alin. 2 lit. c din O.U.G. 99/2996 privind instituţiile de credit; art. 52 din O.G. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Pe parcursul modificării actelor normative în materie, sfera informaţiilor ce cad sub incidenţa secretului bancar a suferit anumite modificări. Dacă iniţial nu puteau fi solicitate băncii informaţii legate de calitatea de client a unor societăţi comerciale, pe temeiul dispoziţiilor art. 31 din O.G. nr. 11/ 1996 privind executarea creanţelor bugetare, în noua reglementare o astfel de restricţie privind calitatea de client, forma de organizare, domiciliul ori sediul nu mai intră sub protecţia secretului bancar, rămânând sub incidenţa acestuia activitatea desfăşurată, relaţiile personale sau de afaceri ale clienţilor ori informaţii referitoare la conturile clienţilor (solduri, rulaje, operaţiuni derulate), la serviciile prestate sau la contractele încheiate cu clienţii.
(Tribunalul Constanţa sentinta civila nr. 1376 COM/ 08.03.2002 definitivă şi irevocabilă)
Direcţia Generală de Muncă şi Protecţie Socială Constanţa a formulat o acţiune împotriva A. Bank România S.A., solicitând obligarea pârâtei la furnizarea informaţiilor solicitate prin adresa nr. 3630/ 25.05.2000 privind conturile unor societati comerciale.
În motivarea cererii de chemare în judecată D.G.M.P.S. a arătat că aceste informaţii priveau doar la calitatea de client al societăţilor comerciale respective, nesolicitându-se informaţii cu privire la tranzacţiile effectuate sau la sumele disponibile în conturi, indicând ca temei în drept art. 31 din O.G.nr. 11/ 1996.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară referitoare la confidenţialitatea operatiunilor privind tranzacţiile şi serviciile oferite, inclusiv sub aspectul identităţii titularilor de cont, conditionând astfel obtinerea datelor solicitate de prezentarea titlurilor executorii aflate în posesia reclamantei.
Judecătoria Constanţa a respins acţiunea însă ulterior formulându-se apel acesta a fost admis Tribunalul Constanţa prin decizia civilă nr.191/ 05.06.2001 constatând natura comercială a litigiului a anulat sentinţa instanţei de fond reţinând spre soluţionare litigiul ca instanţă de fond.
Tribunalul Constanţa a respins acţiunea ca nefondată reţinând că reclamanta a solicitat pârâtei, societate banacă, să-i comunice dacă un numar de 625 de societăţi comerciale cu sediul social în judeţul Constanta au conturi deschise la aceasta banca, însă refuzul pârâtei de a prezenta datele cerute este, însa, justificat de dispozitiile art. 35 din Legea nr.58/1998, potrivit carora banca este obligata sa pastreze confidentialitatea tranzactiilor si serviciilor pe care le ofera, inclusiv cu privire la identitatea titularilor conturilor.
Obligatia ce incumbă societăţilor bancare este condiţionată de dovedirea calităţii de debitor a societăţilor comerciale menţionate în adresă, însă în speţă, reclamanta nu a prezentat titluri executorii care să-i ateste interesul şi calitatea..
(Tribunalul Constanţa sentinta civila nr. 1376 COM/ 08.03.2002, irevocabila conform deciziei civile nr. 574/2002 a Curtii de Apel Constanta - sectia comerciala)
Notă
Prezentarea acestei speţe se justifică având în vedere raritatea pronunţării unor hotărâri judecătoreşti prin care să se analizeze obligaţia profesională de păstrare a secretului bancar, dar şi prisma faptului că au fost aduse anumite modificări legislative privind conţinutul şi limitele acestei obligaţii.
Secretul bancar este o instituţie juridică beneficiază în acest moment de o reglementare asigurată, în principal, prin dispoziţiile cu caracter general ale O.U.G. nr. 99/2006, nuanţări şi referiri regăsindu-se însă şi în dispoziţiile speciale ale altor acte normative printre care Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României (art. 52), Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terrorism (art.5).
Secretul profesional în domeniul bancar este un mijloc de protecţie a persoanei clientului, dar şi de apărare a confidenţialităţii afacerilor acestuia, având un rol esenţial în consolidarea încrederii clientelei în sistemul bancar naţional, respectarea sa nefiind alterată de cazurile când legea consacră excepţii în materie, acestea fiind de strictă interpretare. Aşadar, obligaţia de păstrare a secretului profesional în domeniul bancar nu prezintă un caracter absolut
Conform art. 111 alin. 1 din O.U.G. 99/2006 „instituţia de credit este obligată să păstreze confidenţialitatea asupra tuturor faptelor, datelor şi informaţiilor referitoare la activitatea desfăşurată, precum şi asupra oricărui fapt, dată sau informaţie, aflate la dispoziţia sa, care privesc persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relaţiile personale sau de afaceri ale clienţilor ori informaţii referitoare la conturile clienţilor - solduri, rulaje, operaţiuni derulate -, la serviciile prestate sau la contractele încheiate cu clienţii”.
Observând temeiul indicat în speţa citată şi comparându-l cu temeiul actual vom constata că legiuitorul a restrâns sfera de aplicabilitate a secretului bancar.
Dacă în redactarea art. 35 din Legea nr. 58/1998 banca păstra confidenţialitatea „inclusiv cu privire la identitatea titularilor conturilor”, actualul text ce lege corespunzător din O.U.G. 99/2006 nu mai conţine o astfel de referire.
Dimpotrivă art. 52 din O.G. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală instituie obligaţia băncilor să comunice organelor fiscale lista tuturor titularilor de persoane fizice, juridice sau orice alte entităţi fără personalitate juridică ce deschid ori închid conturi, forma juridică pe care aceştia o au şi domiciliul sau sediul acestora. Comunicarea se face bilunar şi va fi adresată Ministerului Finanţelor Publice, acesta putând la cererea justificată a autorităţilor publice centrale şi locale să transmită informaţiile în scopul îndeplinirii de către aceste autorităţi a atribuţiilor prevăzute de lege.
De altfel, art. 113 alin. 2 lit. c din O.U.G. 99/2006 stabileşte că informaţii de natura secretului bancar pot fi furnizate din oficiu dacă prin legea specială a autorităţilor sau instituţiilor îndrituite în scopul îndeplinirii atribuţiilor specifice să primească astfel de informaţii şi sunt identificate clar informaţiile care pot fi furnizate de către instituţiile de credit în acest scop.
Card bancar. Imposibilitatea efectuării operaţiunilor. Prejudiciu de imagine. Daune morale.
Un prejudiciu nepatrimonial cauzat ca urmare a atingerii aduse autorităţii sau reputaţiei unei persoane ori prestigiului său de comerciant se impune a fi reparatde cel culpabil de producerea faptului vătămător.
Imposibilitatea utilizării cardului din motive tehnice imputabile băncii, dar care a condus la pierderea unei oportunităţi de afaceri şi a adus un prejudiciu de imagine utilizatorului faţă de partenerii săi, constituie premisa obligării societăţii bancare la plata unor daune
(Tribunalul Constanţa sentinţa civilă nr. 2772 COM/2002, irevocabilă)
La 14.09.2001, reclamanţii OE şi S.C. OSM S.R.L. Constanţa au solicitat obligarea pârâtelor – societate bancară mama si sucursala sa din Constanţa - la plata sumei de 50.000.000 lei vechi cu titlu de daune morale.
S-a susţinut că reclamantul OE - asociat în cadrul S.C. OSM S.R.L. - este posesor al unui card Visa Business eliberat de banca pârâtă pe care nu l-a putut utiliza cu ocazia unei deplasări în interes de afaceri datorită lipsei de disponibil în cont cu toate că acesta fusese alimentat cu suma de 50.000.000 lei prin ordinul de plată nr. 168/2000.
Incidentul a avut un efect negativ asupra afacerilor reclamantului, întrucât reprezentanţii firmei straine, convocati la negociere, au refuzat o noua întâlnire pentru continuarea tratativelor, pe considerentul că reclamanţii nu prezintă încredere ca viitori parteneri de afaceri, din moment ce au dificultăţi la plata unor cheltuieli de cazare.
Prin întâmpinare banca pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, întrucât daunele morale constituie expresia repararii unui prejudiciu cauzat printr-un delict, iar raporturile juridice dintre părţi au o natură contractuală.
Pe fond, pârâta a susţinut că o eventuală despăgubire va trebui să fie circumscrisă prevederilor art. 1085 C. civ, daunele fiind echivalente în acest caz cu dobânda la vedere pentru suma pretinsă, calculată între data la care trebuia să fie alimentat contul şi data alimentării effective, dobândă care de fapt fusese achitată.
Instanţa a respins exceptia inadmisibilităţii actiunii, cât si apărările pe fond ale pârâtei.
Situaţia de fapt expusă în cererea de chemare în judecată nu a fost contestată, fiind probată prin înscrisurile depuse, interogatorii şi declaraţii de martori.
Cu privire la pretenţiile cu titlu de daune morale pentru acoperirea prejudiciilor nepatrimoniale cauzate unei părţi prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a unei obligaţii contractuale, doctrina a statuat în sensul admisibilităţii lor, atât în situatia în care cel vătămat este o persoana fizică, dar şi în cazul persoanelor juridice.
Un asemenea prejudiciu nepatrimonial poate viza autoritatea sau reputaţia, iar daunele morale au scopul de a acorda satisfacţie celui astfel vătămat.
Doctrina si jurisprudenţa au restrâns sfera acordării daunelor morale la contractele de transport de persoane ori la contractele de valorificare a drepturilor de autor şi de inventator. Ideea restrângerii domeniului de aplicare a răspunderii contractuale pentru prejudicii nepatrimoniale nu este însă consacrată de lege şi nici nu răspunde exigenţelor actuale caracterizate printr-o mare diversitate de situaţii juridice care pot genera la un moment dat asemenea prejudicii.
În această sfera se înscrie şi speţa de faţă unde imposibilitatea utilizării cardului datorită neexecutării de către bancă a obligaţiei de virare în cont a sumelor corespunzătoare, a fost de natură să afecteze reputaţia societăţii reclamante în faţa partenerilor străini pe considerente de lipsă de credibilitate.
Faţă de aceste motive, acţiunea reclamanţilor va fi admisă.
Notă
Utile ni se par câteva explicaţii legate de apărarea societăţii bancare constând în inadmisibilitatea acţiunii odată între părţi raportul dintre ele are o natură contractuală, iar daunele morale sunt expresia reparării unui prejudiciu cauzat printr-un delict. Ar rezulta din motivarea societăţii pârâte că răspunderea pentru daune morale este admisibilă doar pe tărâm delictual şi că odată ce între părţi fiind încheiat un contract bancar implicit este exclusă o astfel de răspundere.
Este adevărat că iniţial răspunderea pentru daune-morale s-a conturat pe tărâm delictual şi că în această sferă prejudiciile sunt potenţial nelimitate şi foarte variate, însă nu poate fi exclusă o astfel de răspundere în domeniul contractual, prejudiciile fiind restrânse la cele rezultate din executarea defectuoasă a obligaţiilor contractuale. De altfel, instanţa a sesizat acest aspect şi a subliniat că deşi doctrina si jurisprudenţa au restrâns sfera acordării daunelor morale la contractele de transport de persoane ori la contractele de valorificare a drepturilor de autor şi de inventator, totuşi ideea restrângerii domeniului de aplicare a răspunderii contractuale pentru prejudicii nepatrimoniale nu este consacrată de lege şi nici nu răspunde exigenţelor actuale caracterizate printr-o mare diversitate de situaţii juridice.
A doua apărare formulată de societatea pârâtă vizează sistemul măsurilor reparatorii, mai exact a criteriilor de apreciere a cuantumului despăbubirii. Astfel, s-a susţinut că o eventuală despăgubire va trebui să fie circumscrisă prevederilor art. 1085 C. civ., daunele fiind echivalente în acest caz cu dobânda la vedere pentru suma pretinsă, calculată între data la care trebuia să fie alimentat contul şi data alimentării efective.
Acest criteriu de identificare a cuantumului despăgubirii prin raportare la art. 1085 C.civ. este greşit în speţă. Pornind de la idea că prin aceeaşi faptă ilicită se pot aduce atingeri atât unor drepturi de natură patrimonială, cât şi a unor drepturi de natură nepatrimonială trebuie să disociem între cele două categorii. De observat că pentru ca prejudiciul cauzat să fie nepatrimonial este necesar ca el să fie rezultatul încălcării unei valori ori a unui drept de natură nepatrimonială. Identificarea cuantumului despăgubirii cu respectiva dobânda nu se justifică întrucât acordarea unei dobânzi la vedere oricum se datora în măsura în care suma ar fi fost în cont, în timp ce în speţă se pune problema identificării unei despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a atingerii aduse reputaţiei ori prestigiului său de comerciant ce nu are nici o legătură cu dobânda la vedere practicată de bancă pentru clienţii săi. Aşadar, suma trebuie raportată la prejudiciul efectiv suferit de respectivul comerciant, instanţa de judecată fiind suverană în aprecierea acesteia.
Conform art. 31 „la cererea organului de executare, băncile sunt obligate să-i furnizeze în scris relaţiile solicitate, necesare urmăririi debitorilor prin poprire, precum şi pentru luarea altor măsuri privind realizarea creanţelor bugetare, cu respectarea normelor privind secretul bancar”.
Abrogată de O.G. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare care la rândul ei a fost abrogată de O.G. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală
Art. 35 prevede că „banca va păstra confidenţialitatea tuturor tranzacţiilor şi serviciilor pe care le oferă, inclusiv cu privire la identitatea titularilor conturilor”.
Abrogată prin O.U.G. 99/2006 privind instituţiile de credit
Cu privire la evoluţia problematicii daunelor morale a se vedea Gh. Vintilă, Daunele morale. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 45 şi urm.