Executarea silită a contractelor de credit bancar – aspecte teoretice și practice

Executarea silită a contractelor de credit bancar – aspecte teoretice și practice

Conf. univ. dr. Lucian Săuleanu

Universitatea din Craiova

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Considerații introductive. Preocuparea practicii și a doctrinei juridice din ultimii ani privitor la problematicile de drept bancar este evidentă, spectrul acestora fiind destul de larg, respectiv de la cele ce țin de organizarea sistemului bancar¹ ori materia titlurilor comerciale de valoare sau clauze abuzive² până la probleme de interpretare a anumitor acte bancare³ sau atragerea răspunderii instituțiilor de credit⁴ ori anularea incidentelor de plată⁵ .

Se poate ușor constata conturarea unui adevărat contencios bancar, dar și un interes din ce în ce mai mare al doctrinei în abordarea acestor subiecte, așa cum rezultă din trimiterile exempli gratia din notele de subsol, context în care se înscrie și prezentul articol, respectiv de identificare și punere în dezbatere a unor aspecte mai mult sau mai puțin lămurite născute în executarea silită a contractelor de credit bancar⁶.

I. PIERDEREA CARACTERULUI DE TITLU EXECUTORIU AL CONTRACTULUI DE CREDIT

1. Pierderea caracterului de titlu executoriu prin cesiunea creanței rezultate dintr-un contract de credit

În ultima perioadă se poate observa că băncile preferă cesionarea creanțelor către anumite societăți comerciale care nu sunt instituții de credit în sensul O.U.G. nr. 99/2006, executarea silită a clienților debitori urmând a fi realizată de cesionari.

În astfel de situații apreciem că cesionarul nu se poate prevala de caracterul de titlu executoriu al contractului de credit, executările silite realizate în acest mod fiind nelegale.

În susținerea punctului nostru de vedere invocăm câteva argumente pe care mai întâi le enunțăm: (a) leguitorul a înțeles să dea putere de titlu executoriu doar contractului de credit odată ce instituirea caracterului de titlu executoriu a avut la bază argumente de ordin economic și de protejare a circuitului și (b) natura specifică a contractului de credit

Punctul de plecare îl constituie identificarea unui răspuns din perspectiva cesiunii de creanță, anume ce se transferă de la cedent la cesionar odată cu încheierea ei, respectiv dacă se tansmite sau nu inclusiv titlul executoriu.

Opiniile conturate în doctrină sunt diferite, unii autori susținând că cesionarul primește odată cu creanța cedată inclusiv eventuala calitate de titlu executoriu a creanței⁷ sau, dimpotrivă, alți autori exprimându-și rezerve sub acest aspect, în sensul că instanțele judecătorești să considere neaplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 99/2006 noului creditor care nu are calitatea de instituiție bancară⁸. Majoritatea doctrinarilor⁹, pornind de la concepția potrivit căreia cesiunea nu transferă numai emolumentul creanței, iar cesionarul este parte survenită în contractul inițial, apreciază că cesionarul poate exercita toate acțiunile ce au aparținut cedentului; cesionarul devine creditor în locul cedentului, preluându-i toate drepturile, iar creanța rămâne neschimbată¹⁰.

În susținerea tezei afirmative, principalul argument ar fi dispozițiile art. 1396 C. civ. din 1864 care stabilea că vinderea sau cesionarea unei creanțe cuprinde accesoriile creanței, precum cauțiunea, privilegiul și ipoteca (art. 1568 C.civ. în vigoare¹¹); cu alte cuvinte, se apreciază de cei ce îmbrățișează aceast punct de vedere că odată cu creanța, se cesionează și caracterul de titlu executoriu.

Și în literatura juridică franceză¹², având în vedere că textele de lege¹³ au aceeași redactare, punctul de vedere exprimat este în sensul că din categoria accesoriilor fac parte și acțiunile în justiție (mai puțin acțiunea rezolutorie), inclusiv titlurile executorii. Uneori se face disticție după cum titlul executoriu a fost obținut sau nu de cedent anteior cesiunii, apreciindu-se că dacă s-a obținut anterior cesiunii titlul executoriu își păstrează valabilitatea și se transmite la cesionar¹⁴.

Revenind la obiectul analizei noastre și raportându-ne strict la contractele de credit a aprecia că se realizează transferul către cedent inclusiv a caracterului de titlu executoriu nu este la adăpostul criticilor, odată ce caracterul de titlu executoriu nu este al sumei împrumutate (al creanței), ci al contractului de credit ca și înscris formal încheiat între anumite persoane și într-un anume context; caracterul de titlu executoriu este al contractului de credit încheiat de o instituție de credit.

Cu toate că majoritatea opiniilor sunt în sensul transferului titlului executoriu, apreciem că în privința contractelor de credit se impune să reținem natura specifică a activității de creditare, dar și de nevoia de protecție a clientului, tărâm pe care se poate identifica o soluție favorabilă punctului nostru de vedere.

Caracterul de titlu executoriu este recunoscut de legiuitor doar contractului de credit (art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006¹⁵). Este evident că legiuitorul a recunoscut acest caracter de titlu executoriu contractelor de credit din mai multe motive: instituirea unui mecanism rapid de recuperare a creanțelor, siguranța oferită la momentul acordării creditelor prin folosirea unor tipizate aprobate, în condiții de creditare și garantare stabilite de BNR și sub supravegherea prudențială a acestei din urmă instituiții.

De remarcat că legiuitorul a întărit sub acest aspect calitatea celui ce încheie contract de credit, specificând expres că sunt tituluri executorii doar contractele încheiate de instituțiile de credit. De altfel, art. 372 C.pr.civ. precizează că executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești ori a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

Se impune a fi observată și finalitatea urmărită de legiuitor în redactarea art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006¹⁶, astfel că odată ce calitatea de instituție de credit a fost subliniată, a admite că cesionarea creanței are ca efect și preluarea caracterului de titlu executoriu înseamnă a înfrânge scopul avut în vedere la momentul introducerii acestui text de lege.

Recunoașterea caracterului de titlu executoriu și contractului de credit prin Legea nr. 58/1998¹⁷ nu este întâmplătoare, soluția leguitorului având în vedere argumente de ordin economic, dar și ținând cont de interesul public. Aceste argumente sunt oferite chiar de instanța supremă în considerele Deciziei XIII din 2006 în care, analizându-se practica neunitară existentă în interpretarea caracterului executoriu al contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 58/1998, a decis că și contractele încheiate anterior acestei legi sunt titluri executorii:

”Instituindu-se astfel un sistem execuţional unitar, simplificat, de natură a asigura recuperarea cu celeritate a creanţelor bancare, fără a se mai recurge la procedura complicată, specifică răspunderii contractuale, s-a răspuns unui vădit interes public, de garantare a creditului, care să înlăture riscul pentru depunători şi acţionari de a ajunge în situaţia de a fi lipsiţi de economiile sau investiţiile pe care le-au făcut.

În această privinţă este de reţinut că activitatea bancară, deşi se realizează de persoane juridice de drept privat, prezintă un incontestabil interes public.

    Or, realizarea acestui interes public impune garantarea creditului acordat de către bănci printr-o dispoziţie a legii, în sensul ca actul juridic prin care împrumutul a fost convenit să aibă şi caracter de titlu executoriu, spre a fi folosit, ca atare, în cadrul unei proceduri suple, simplificate, pentru recuperarea sumelor împrumutate de la debitorii de rea-credinţă care ar refuza să le restituie la termenele scadente”

Observând că majoritatea interpretărilor înclină spre a recunoaște că cesionarul se poate prevala de caracterul de titlu executoriu, totuși nu putem face abstracție de acest interes public manifestat în domeniul bancar, subliniat chiar în deciazia de mai sus, dar mai ales de natura raporturilor de creditare.

Astfel, în susținerea punctului nostru de vedere, un argument îl constituie natura juridică specifică a contractului de credit, respectiv că astfel de contracte sunt încheiate intuitu personae. În măsura în care reținem că aceste contracte se încheie în considerarea calității părților, creanța nu mai poate fi cesionată¹⁸. Fără îndoilală că toate contractele de credit sunt urmarea a analizei cocontractantului, din perspectiva băncii a bonității clientului și a garanțiilor oferite, numai urmare a acestor informații încheindu-se contractul, iar din partea clientului a costului creditului sau serviciului oferit, acestea fiind diferite de la o bancă la alta.

Nu fără importanță în conturarea unei punct de vedere față de problematica analizată este și fenomenul de publicizare a dreptului bancar. Legătura din ce în ce mai strânsă a dreptului bancar cu dreptul public este rezultatul interesului deosebit pe care îl reprezintă pentru orice stat activităţile permise instituţiilor de credit.

Procesul de publicizare este dedus din¹⁹:

1) regimul de autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţială²⁰ a instituţiilor de credit exercitat de Banca Naţională a României; astfel, chiar dacă banca centrală este o instituţie publică independentă, realizarea obiectivului său fundamental antrenează şi exerciţiul acestei atribuţii principale, ce intră în sfera sa de competenţă;

2) caracterul imperativ al dispoziţiilor actelor normative din domeniul bancar, acesta fiind expresia unei hiper-reglementări, atipică pentru dreptul comercial, însă justificată de interesul public al stabilităţii sistemului bancar²¹;

3) monopolul²² instituit cu privire la desfăşurarea activităţilor bancare.

Monopolul asupra acestor elemente se justifică dacă avem în vedere interesul clientelei şi necesitatea protecţiei acesteia, ce reclamă ca astfel de operaţiuni să fie efectuate doar de entităţi care oferă siguranţă²³. Altfel spus, în considerarea interesului public legea a rezervat, după caz, anumite denumiri şi operaţiuni exclusiv instituţiilor de credit, deoarece acestea asigură suficiente garanţii.

Monopolul asupra acestora este concretizat în interdicţiile consacrate normativ în domeniul bancar. El are ca prelungire normală exercitarea unui control public asupra constituirii instituţiilor de credit şi asupra desfăşurării activităţii ce constituie obiectul de activitate autorizat al acestor entităţi. Totuşi, o analiză a situaţiilor amintite evidenţiază intenţia de a evita aplicarea monopolului bancar într-o manieră absolută, reglementările în vigoare consacrând o serie de excepţii.

2. Pierderea caracterului de titlu executoriu ca urmare a rezilierii

În multe contracte de credit bancar regăsim clauza tip conform căreia, în urma neexecutării obligației de plată de către debitor, banca poate declara scadența anticipată a contractului și rezilierea acestuia.

Într-o astfel de ipoteză se impune a se analiza legalitatea executării silite încuviințate în baza respectivelor contracte de credit ce au fost reziliate.

Unele instanțe de judecată²⁴, chiar dacă s-au pronunțat în privința altor contracte, respectiv a unor contracte de leasing (însă apreciem că acest fapt nu schimbă cu nimic problematica pusă în discuție) au apreciat că executarea silită în temeiul unui contract declarat reziliat sau a unui contract accesoriu acestuia (prin care se constituie garanții pentru executarea obligațiilor rezultate din primul contract), este o executare silită pornită fără să existe un titlu executoriu din moment ce anterior pornirii executării, contractul a fost reziliat în temeiul pactului comisoriu expres de ultim grad.

Alte instanțe de judecată²⁵ referindu-se la aceeași problemă, motivează că nelegalitatea executării silite astfel începute este întemeiată pe dispozițiile art. 1021 C.civ. din 1864 conform căruia partea care și-a îndeplinit obligațiile contractuale are alegerea sau să oblige cealaltă parte de a executa convenția dacă este posibil sau să ceară desființarea convenției cu daune-interese.

Așadar, în condițiile rezilierii contractului pentru neplata ratelor, executarea silită poate fi considerată nelegală dacă este pornită în baza aceluiași contract de credit sau în temeiul unui contract accesoriu acestuia (contract de garanție reală sau personală)²⁶.

Cum efectul este desființarea contractului pentru viitor de la momentul declarării rezilierii, actul juridic nu își mai produce efectele față de părți, acestea nemaifiind ținute de obligațiile asumate prin contract; singurele obligații care nu sunt afectate de reziliere sunt cele deja scadente la data declarării.

Raportat la soluții pronunțate de instanțele de judecată una din soluții identificate de instituțiile de credit a fost inserarea unei clauze în contracte care prevede, că în caz de nerespectare a obligației de plată conform înțelegerii părților are loc declararea scadenței anticipate a întregului credit acordat, însă fără rezilierea contractului. Într-o atare situație executarea silită se poate face, cel puțin din punct de vedere formal, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit și a art. 372 C.pr.civ. și 379 C.pr.civ.

A oferi o soluție sub acest aspect nu este la adăpostul criticilor întrucât, pe de o parte, se poate reține că un un contract de credit constituie titlu executoriu, însă numai dacă acesta este în ființă la momentul investirii și al încuviințării executării silite. Cu toate acestea, art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 referindu-se la caracterul de titlu executoriu nu-l limitează temporal. Pe de altă parte, în identificarea efectelor în caz de reziliere și rezoluțiune, se reține că plata daunelor-interese la care s-a obligat debitorul nu constituie un efect al rezoluțiunii sau rezilierii, ci, dimpotrivă, al contractului²⁷

Totodată, nu se poate susține că și în situația rezilierii contractului valoarea de titlu executoriu a respectivului contract se menține odată ce o astfel de interpretare nu are un temei legal; dimpotrivă, putem identifica în Codul civil o serie de dispoziții care susțin punctul de vedere al practicii judiciare precitate. Astfel, contractul reziliat încetează doar pentru viitor (art. 1554), iar art. 2165 stabilește în materia împrumutului de consumație că un astfel de contract constituie titlu executoriu în cazul încetării prin decesul împrumutatului sau la exprirarea termenului.

II. INVOCAREA CLAUZELOR ABUZIVE ÎN CONTESTAȚIA LA EXECUTARE

În analiza acestei situații avem în vedere următoarea speță: banca majorează rata dobânzii, motivând acest demers prin faptul că a avut pierderi pe alte piețe internaționale și trebuie să echilibreze situația la nivel general; în contract era prevăzută o clauză conform căreia în caz de refuz al împrumutatului cu privire la noile condiții de calcul a dobânzii, urmează a fi declarată scadența anticipată a creditului; clientul achită respectiva dobândă o perioadă mare de timp, deși indicele de referință al Euribor scăzuse până la 1%; ulterior, deși banca revine la cuantumul inițial al dobânzii, totuși clientul nu mai achită ratele conform graficului de plăți, astfel că banca declară scadența anticipată a creditului și trece la executarea silită a garanției.

În cazul introducerii de către împrumutat a unei contestații la executare, se pune problema posibilității acestuia de a invoca pe această cale faptul că vreme de mai mulți ani a plătit o dobândă mult mai mare decât cea prevăzută inițial în contract (și la care s-a revenit ulterior), deși contractul de credit era cu dobândă fixă, arătată în cuprinsul acestuia la momentul semnării?

Scopul debitorul ar fi să obțină pe calea contestației la executare o scădere din suma solicitată de banca la momentul declarării scadenței anticipate a sumei totale plătită în plus prin suplimentarea dobânzii. O astfel de posibilitate există pe tărâmul clauzelor abuzive având în vedere că se referă la perceperea de către bancă a unor sume suplimentare, cu titlu de dobândă, urmare a modificării unilaterale a ratei acesteia și prin raportare la clauza ce prevede scadența anticipată în caz de refuz.

Temeiul în care au fost calculate sumele de bani cu titlu de dobândă, într-un cuantum majorat, îl constituie clauza contractual ce-i conferă posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii în funcție de anumite criteria; declararea scadenței anticipate ca și sancțiune în caz de neplată a dobânzii majorate este de natură a forța clientul să o achite. Cele două prevederi astfel coroborate constituie clauze abuzive în sensul Legii nr. 193/2000, iar atât timp cât acestea fac parte integrantă din titlul executoriu și, mai mult, determină cuantumul total al debitului pentru care s-a început executarea silită, legalitatea acestora ar putea fi pusă în discuție în cadrul unei contestații la executare prin care se aduc apărări de fond împotriva titlului executoriu.

III. DECLARAREA SCADENȚEI ANTICIPATE CA URMARE A DIMINUĂRII GARANȚIILOR

În speță, între părţi a intervenit un contract de împrumut pe o anumită perioadă de timp, împrumutul fiind garantat prin ipotecarea a două imobile.

Asupra unuia dintre aceste imobile, s-a început executarea silită de către un alt creditor - beneficiar al unei ipoteci de rangul I, situaţie în care banca s-a prelevat de clauzele înscrise în contractul de credit, a declarat creditul scadent anticipat, a investit contractul de credit cu formulă executorie, procedând la executarea silită a celuilalt imobil.

Instanța de fond a reținut în acest caz că banca are dreptul să verifice respectarea destinaţiei creditului aprobat, „existenţa permanentă şi integrală a garanţiilor şi asigurarea acestora” iar nerespectarea acestei clauze dădea băncii dreptul de a retrage creditul înainte de scadenţă.

În favoarea băncii poate fi adus argumentul că existența garanțiilor în cuantumul respectiv la semnarea contractului a fost o condiție de eligibilitate a debitorului pentru acordarea finanțării.

Or, prin diminuarea acestor garanții se poate considera că debitorul nu mai este eligibil pentru a fi primit un astfel de împrumut. Această apreciere ține strict de persoana debitorului, așadar și culpa pentru diminuarea garanției o poartă tot acesta deoarece era dator să își protejeze patrimoniul spre a nu se ajunge la dăunarea intereselor creditorilor săi.

Ulterior, instanța de recurs, respectiv Curtea de Apel Cluj²⁸ a statuat că împrejurarea că unul sau mai mulţi creditori ai apelantei, în recuperarea propriilor creanţe, au început executarea silită asupra unor bunuri proprietatea acesteia, bunuri care fac obiectul obligaţiei de garanţie, nu constituie o activitate culpabilă a debitorului deoarece nu prin fapta ei s-a adus atingere garanţiilor oferite prin contract.

În consecinţă în mod neîntemeiat i se impută debitorului nerespectarea obligaţiilor contractuale. Analiza instanței de recurs scoate în evidență și riscul asumat de către bancă în momentul în care a acceptat ca și garanție înscrierea unei ipoteci de rang inferior. La acel moment putea fi prevăzută situația pornirii unei executări silite de către creditorul de rang prioritar.

Or, în aceste condiții instanța nu consideră că mai poate fi vorba de către culpa debitorului atât timp cât acesta a dus imobilul în garanție într-o stare care deși nefavorabilă băncii, a fost acceptată de aceasta. Mai mult, nu se poate reține o diminuare a garanției care să ducă la declararea scadenței anticipate în sensul prevederilor contractuale atât timp cât această diminuare nu a fost rezultatul acțiunii directe a debitorului, vânzarea imobilului făcându-se într-o procedură de executare silită.

IV. LIPSA CARACTERULUI DE TITLU EXECUTORIU

1. Lipsa caracterului de titlu executoriu a contractului de credit față de garanți

Executarea silită trebuie pornită față de fidejusor în baza contractului de garanție și nu a contractului de credit, iar, pe de altă parte, semnarea contractului de credit de către fidejusori nu echivalează cu exprimarea consimțământului privind acordarea împrumutului către debitorul principal,

În acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție²⁹ , statuând în sensul că

• semnarea contractului de împrumut de către garanți nu are semnificația unui consimțământ dat pentru acordarea împrumutului debitorului principal, ca o condiție intrinsecă de valabilitate a contractului de împrumut, ci atestă numai o obligație de garantare a împrumutului, obligație asumată prin contractile de garanție accesorii față de contractual de împrumut

• vicierea consimţământului garanţilor ca semnatari ai contractului de împrumut, nu este de natură să conducă la nulitatea împrumutului în ce privesc raporturile dintre creditor şi debitorul principal, ci are ca efect nulitatea garanţiilor constituite, obligaţia principală rămânând pe deplin valabilă, dar lipsită de garanţii.

2. Încheierea contractului de credit înainte de intervenirea modificărilor legislative.

În baza unui contract de credit încheiat în 1997 și a garanției reale imobiliare accesorie acestuia, banca a început executarea silită imobiliară prin investirea cu formulă executorie a contractului.

Or, contractul de credit este un simplu înscris sub semnătură privată, nefiind nici un înscris autentic, nici un titlu executoriu, deoarece a fost încheiat în 1997, anterior Legii nr. 58/1998 (actul normativ în vigoare la acea dată și abrogat prin O.U.G. nr. 99/2006), ce prevede că sunt titluri executorii contractele de credit bancar.

Referindu-se la lipsa caracterului de titlu executoriu ca motiv de anulare a executării silite, instanța, Judecătoria Sector 3 București (sentința civilă nr. 1835/2004) reține că nu ar fi întemeiat deoarece prevederile art. 56 alin. 2 din Legea nr. 58/1998 atribuiau valoarea de titlu executoriu oricărui contract de credit bancar, indiferent de momentul încheierii lui. Întrucât legea nu distinge, se aplică principiul potrivit căruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă, ceea ce înseamnă că respectivul contract de credit are caracter de titlu executoriu.

Mai mult, se arată că dispozițiile art.56 alin. 2 reprezintă norme privind executarea silită, iar în această materie se aplică normele în vigoare în momentul executării silite a actelor juridice, independent de legea în vigoare la momentul încheierii lor.

În plus, se mai arată că dispozițiile legale nu creează și nu modifică drepturile și obligațiile părților asumate prin contractele de credit anterioare intrării lor în vigoare. Art. 56 alin. 2 din Legea 58/1998 crea pentru creditor un mijloc în plus de valorificare a creanței sale, dar acesta nu înseamnă modificarea sau îngreunarea situației contractuale a debitorului, deoarece în materie contractuală operează principiul executării voluntare a obligațiilor asumate.

Această problemă a fost lămurită prin Decizia XIII din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite care în esență reține că:

”  ...prevederile legale care recunosc valoarea de titlu executoriu unor înscrisuri, fie că sunt cuprinse în Codul de procedură civilă, fie în legi speciale, au caracter de norme procedurale referitoare la executarea silită.

    Acest caracter trebuie avut în vedere chiar dacă în momentul naşterii raportului juridic de drept material nu exista o dispoziţie legală care să-i confere calitate de titlu executoriu înscrisului constatator al convenţiei dintre părţi. Mai întâi, pentru motivul că, în materie contractuală, sunt supuse reglementării date prin legea în vigoare în momentul încheierii contractului numai condiţiile necesare valabilităţii naşterii raportului juridic, precum şi conţinutul său juridic, înţeles ca sumă de drepturi şi obligaţii corelative pe care părţile şi le-au asumat sau care le erau impuse de legea în vigoare în momentul respectiv. Or, textul art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998 nu distinge în raport de momentul în care a luat naştere raportul juridic de drept bancar şi nici nu aduce vreo atingere drepturilor private determinate prin contractele de credit bancar valabil şi definitiv încheiate sub imperiul legii vechi.

De altfel, acţiunea legii noi în sensul arătat este dictată şi de situarea textului în materia normelor executării silite care, ca norme de procedură, nici nu retroactivează şi nici nu supravieţuiesc, ci sunt de imediată aplicare. Mai mult, procedura de executare silită fiind de ordine publică, rezultă existenţa unei situaţii juridice obiective legale, cu privire la care orice lege nouă are un efect imediat”.