Practică judiciară în materia dreptului bancar în perioada 2009-2010
Conf. univ. dr. Lucian Săuleanu
Universitatea din Craiova
Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative
Analizând practica judiciară a instanţelor în perioada 2009-2010 putem observa o creştere semnificativă a hotărârilor pronunţate în materia dreptului bancar în special cu privire la titlurile comerciale de credit, cereri pentru anularea informaţiilor privind incidentele de plăţi, dar şi în legătură cu domeniul insolvenţei sau al contractelor bancare. Prin selectarea şi prezentarea câtorva hotărâri am încercat a identifica orientarea actuală a practicii în domeniu, dar şi şi analizarea acestora dintr-o perspectivă teoretică, motiv pentru care unele din speţe sunt însoţite de un comentariu.
I. În materia insolvenţei
1. O primă hotărâre pe care doresc a o comenta succint este pronunţată de Tribunalul Dolj (sentinta 933 din 16 octombrie 2010) prin care mai multe societăţi bancare au fost obligate să plătească anumite sume de bani unei societăţi faţă de care se deschisese procedura insolvenţei.
În esenţă, societatea faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei a solicitat prin lichidator obligarea băncilor pârâte la « suspendarea oricăror reţineri de sume din conturile debitoarei şi virarea sumelor existente şi viitoare către contul unic ».
Motivarea societăţii debitoare constă în faptul că deşi deschiderea procedurii insolvenţei fusese notificată acestora, totuşi aceste bănci au ridicat sumele de bani ce au intrat în conturile deschise la ele pe numele societăţii aflate în insolvenţă şi cu care s-au achitat dobânzi, rambursări sau penalităţi.
Societăţile bancare au considerat că susţinerile societăţii reclamante sunt neîntemeiate odată ce sumele respective provin din bilete la ordin sau cecuri ce au fost girate în favoarea băncilor chiar de societatea aflată în insolvenţă înainte de deschiderea procedurii insolvenţei.
Aşadar, băncile au invocat efectele girului, în sensul că prin girarea biletelor la ordin şi a cecurilor s-au transmis către giratar, adică chiar către bănci, toate drepturile izvorâte din titlu.
Sentinţa Tribunalului Dolj a fost menţinuă de Curtea de Apel Curtea de Apel Craiova care prin decizia nr. 220 din 23 februarie 2010 a respins recursul reţinând că după deschiderea procedurii insolvenţei sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 85/2006, că procedura este una colectivă şi concursuală, iar toate disponibilităţile băneşti ale debitorului se păstrează într-un cont special de depozit bancar, iar îndestularea creditorilor se poate face numai în condiţiile prevăzute de art. 39 când s-a cerut suspendarea conform art. 36 (ceea ce nu s-a cerut) sau în conformitate cu art. 121-124 şi nicidecum individual şi preferenţial.
Cu privire la efectele girului instanţa de recurs a reţinut că « sumele intrate în conturile societăţii aflate în insolvenţă aparţin acesteia ».
Comentariu :
Speţa ne-a reţinut atenţia, în primul rând, sub aspectul stabilirii efecteleor girului şi mai ales al aspectelor de tehnică a operaţiunii bancare de girare, însă şi din perspectiva conturării unei practici în acest sens, în unele cazuri astfel de cereri fiind admise chiar pe calea ordonanţei preşedinţiale (Tribunalul Dolj sentinţa nr. 270 din 12 martie 2009; Tribunalul Olt sentinţa nr 978 din 05.10.2009) care însă ulterior au fost desfiinţate. Cu toate acestea observăm, cum este şi cazul deciziei prezentate, că instanţele au admis cereririle societăţilor debitoare considerând, în ciuda efectelor legale ale girului, că sumele primite în conturile societăţii debitoare aparţin acesteia.
Soluţia instanţei se bazează pe o deducţie, odată ce se recunoaşte efectul translativ al girului, însă se trage concluzia că sumele intrate ulterior girului în conturile societăţii debitoare aparţin acesteia şi nu au legătură cu sumele înscrise în titlurile de valoare girate.
Cu alte cuvinte, odată ce aceste titlurile au fost girate şi societăţile bancare au dobândit un drept autonom, implicit încasarea sumelor se face direct de acestea din urmă şi orice alte sume încasate de societatea debitoare în contul personal nu au legătură cu sumele înscrise în titlurile girate.
Curtea de Apel în considerente reţine că « încasarea sumelor cuvenite unei bănci în temeiul unor titluri de valoare primite în gir are loc în mod nemijlocit şi în nume propriu» şi «astfel de sume nu mai aparţin emitentului titlului şi nu mai intră în conturile acestuia ».
Motivarea oferită de instanţe este criticabilă întrucât are la bază o confuzie între efectele juridice ale girului şi operaţiunile de tehnică bancară.
Faptul că girul are un catarer transaltiv (art. 16 şi art. 106 din Legea nr. 58/1934 şi art. 18 din Legea nr. 59/1934 sau pct. 106 şi 110 din Normele BNR nr. 6/1994 şi pct. 93 pct. 96 din Normele B.N.R. nr. 7/1994) este de necontestat, dar nu preupune implicit ca decontarea să se facă în conturile proprii ale societăţii bancare, ale giratarului, direct de la emitentul titlului. Trebuie să remarcăm în speţa de faţă că suntem şi într-o situaţie particulară, când giratarul este chiar societatea bancară la care girantul avea cont deschis, motiv pentru care instanţele trebuiau să analizeze apărările părţilor şi din această perspectivă, iar nu să deducă în lipsa unor probe concludente că orice alte sume sunt ale respectivei societăţi debitoare. Este adevărat că în măsura în care girarea ar fi avut loc între societăţi comerciale în activitarea comercială curentă (iar nu către propria bancă) giratarul ar fi introdus la decontare titlurile respective predându-le societăţii bancare unde avea deschis contul personal, însă în cauză nu suntem în această situaţie.
Din perspectiva operaţiunilor de tehnică bancară nu trebuie să nu subliniem lipsa unei coerenţe sub acest aspect din partea societăţilor bancare. Greutăţile de interpretare pornesc chiar de la contul în care se încasează sumele respective, anume dacă este chiar contul personal al debitoarei (cum a fost cazul şi în speţa de faţă) sau ar trebui în alte conturi cum ar fi un cont colector sau într-un cont cu terminaţie specială, situaţii diferite ce atrag interpretări diferite din partea instanţelor de jduecată.
Pentru a înlătura orice posibilă interpretare s-ar impune o suprapunere a efectelor juridice ale girului cu operaţiunile de tehnică bancară în sensul ca după girare încasarea să se facă într-un cont distinct (indiferent de denumire, terminaţie) decât cel deschis de societatea debitoare anterior declanşării procedurii insolvenţei. Cu alte cuvinte încasarea să se facă direct de la emitentul titlului într-un cont aparţinând giratarului.
Pentru a înlătura acest neajuns, societăţile bancare au încercat să găsească anumite soluţii, însă nu potrivite. Cu titlu de exemplu, încheierea cu societate girantă şi a unor contracte de garantie reala mobiliară asupra conturilor societăţii aflate în insolvenţă pune sub semnaul întrebării coexistenţa efectelor diferite ale garanţiei cu efectul translativ al girării şi nu rezolvă problema. Dimpotrivă, din punctul nostru de vedere o astfel de situaţie este menită să complice situaţia băncilor şi este oricum nejustificată încheierea unor astfel de contracte atât timp cât se girează bilete la ordin sau cecurile; evident că în cazul unei garanţii reale mobiliare asupra conturilor suntem în prezenţa unei garanţii, iar sumele ce intră în cont aparţin titularului, societatea bancară putând eventual să ceară suspendarea în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006, spre deosebire de situaţia girului când efectul este unul translativ, adică sumele încasate sunt ale societăţii bancare. Soluţia cea mai potrivită ar fi ca societăţile bancare la momentul girării unor bilete la ordin sau cecuri de la proprii clienţi să deschidă în baza unei convenţii un cont separat cu această destinaţie unică şi justificat tocmai de această girare, urmând ca decontarea sumelor de la emitent să se realizeze în respectivul cont.
2. Cerere de deschidere a procedurii insolvenţei întemeiată pe bilete la ordin şi Invocarea de către debitoare, pe calea contestaţiei a unor apărări privitoare la lipsa mandatului semnatarului biletelor la ordin, la dresarea protestului de neplată, la nulitatea actului juridic de avalizare şi la nelegalitatea biletelor la ordin.
Prin articolul 62 din Legea nr.58/1934 legiuitorul a reglementat o cale de apărare a debitorului cambial, respectiv opoziţia la executare, prevăzând atât termenul în care se poate uza de aceasta, cât şi instanţa competentă în soluţionarea ei.
În raport de dispoziţiile legii speciale, judecătorul-sindic pe calea contestaţiei prevăzută de Legea nr.85/2006 nu poate analiza apărări legate de valabilitatea titlului cambial, ci doar apărări în legătură cu existenţa fondurilor necesare acoperirii creanţelor exigibile, cu certitudinea, lichidarea şi exigibilitatea creanţei cu valoarea prag a crenţei.
(Curtea de Apel Bucureşti, secţia V comercială, decizia 495/2009)
3. În acelaşi sens, criticile recurentei privitoare la completarea pretins abuzivă a scadenţei de plată a biletelor la ordin şi introducerea lor în bancă cu mult înainte de data scadenţei, fără a ţine seama de înţelegerea dintre părţi, nu pot fi primite în cadrul unei contestaţii faţă de cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, ele fiind neîntemeiate raportat la caracterul abstract al acestui titlu, unul dintre avantajele practice ale biletului la ordin constând tocmai în faptul că executarea lui nu cere o analiză a scopului sau cauzei actului juridic.
Trebuie avut în vedere că titlurile comerciale de valoare sunt titluri abstracte. Cu alte cuvinte, aceste înscrisuri încorporează obligaţia şi dreptul corelativ, fără a cuprinde şi cauza obligaţiei, aceasta din urmă fiind un element extern ce nu are nicio influenţă asupra titlului de credit.
(Curtea de Apel Timişoara, dec. nr. 1660 din 15 decembrie 2009)
II. În materia anulării informaţiilor privind incidentele de plăţi.
Actul normativ ce are aplicabilitate în materie îl constituie Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 1/2001 privind organizarea şi funcţionarea la B.N.R. a Centralei Incidentelor de Plăţi în care regăsim toate aspectele importante plecând de la aspectele tehnice de gestionare a informaţiilor şi până la definiţia incidentelor de plată, modalităţile tehnice de înscriere a acestora, inclusiv procedura de anulare a informaţiilor privind aceste incidente.
De la intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 1/2001 se pot identifica două tendinţe în practica judecătorească: o primă tendinţă de respingere a cererilor prin care s-a solicitat anularea informaţiilor privind incidentele de plată, poziţie ce are ca şi temei definiţia incidentului de plată, astfel că lipsa totală sau parţială de disponibil în cont este suficientă pentru a motiva respingerea cererii, lipsa disponibilului fiind un aspect obiectiv care conduce în mod direct la înscrierea incidentului de plată.
Într-adevăr observând definiţia legală, anume că prin incident de plată se înţelege neîndeplinirea întocmai şi la timp a obligaţiilor de plată asumate, care apare înainte sau în timpul procesului de decontare a instrumentului (cec, cambie, bilet la ordin), obligaţii prevăzute în lege sau/şi un contract şi a căror neîndeplinire este adusă la cunoştinţa CIP numai de către persoanele declarante pentru apărarea interesului public, putem trage concluzia că din perspectiva persoanei declarante inexistenţa totală sau parţială a disponibilului din cont este o nerespectare a obligaţiei de plată, astfel că se impune înscrierea refuzului.
O a doua tendinţă evidentă în special în ultimii ani este de admitere a cererilor ce au ca obiect anularea unor astfel de informaţii privind incidentele de plată şi de nuanţare a cazurilor în care s-au admis astfel de cereri. Această poziţie are şi un temei juridic special în art. 36 alin. 2 din Regulamentul nr. 1/2001 care prevede că anularea informaţiilor privind incidentele de plăţi se poate face numai de persoanele declarante, din proprie iniţiativă sau la solicitarea instanţelor judecătoreşti.
Analizând textul de lege, observăm în primul rând că numai persoanele declarante pot solicita anularea informaţiilor privind incidentele de plăţi, acestea neputându-se realiza direct de Centrala Incidentelor de Plăţi în baza hotărârii judecătoreşti. În al doilea rând, observăm că sunt menţionate două căi: anume anularea se poate face fie din proprie iniţiativă, fie la solicitarea instanţelor judecătoreşti, astfel că ne interesează în ce situaţii se poate recurge la anularea din proprie iniţiativă sau când instanţele judecătoreşti pot admite astfel de cereri.
Cu privire la prima situaţie, anume anularea din proprie iniţiativă se observă că nefiind făcute alte precizări persoana declarantă nu poate face aprecieri cu privire la ce se înţelege prin neîndeplinirea întocmai şi la timp a obligaţiilor de plată asumate ori anumite excepţii sau situaţii ce ar da posibilitate băncii să nu dea curs procedurii de înscriere a refuzului.
Cum persoana declarantă transmite cererea de înscriere a refuzului după verificarea aspectelor formale privind existenţa unui cont al emitentului la respectiva bancă, a faptului că semnătura de pe titlu corespunde cu specimenul bancar etc., implicit anularea din proprie iniţiativă este posibilă în cazul existenţei unei erori în verificarea acestor condiţii formale.
În ceea ce priveşte anularea ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti observăm că nici de această dată legiuitorul nu a menţionat nici măcar exempli gratia cazuri ce pot conduce la admiterea unor astfel de cereri. În multe din cererile de anulare adresate instanţelor de judecată reclamanţii motivează admisibilitatea cererii pornind tocmai de la definiţia incidentului de plată (neîndeplinirea întocmai şi la timp a obligaţiilor de plată asumate) şi probând că la momentul decontării obligaţiile fuseseră stinse prin alte mijloace de plată sau când contractul iniţial în baza căruia s-au emis titlurile de valoare a fost rezoluţionat pe cale convenţională, anterior scadenţei, dar fără a se recupera fizic biletele la ordin etc. Nu putem să nu semnalăm, mai ales cu privire la ultimul exemplu, şi numărul mare de cazuri în care intenţia este de a înfrânge scopul avut în vedere de legiuitor prin Regulamentul B.N.R. nr. 1/2001, anume securitatea creditului şi a sistemului bancar.
1. Cerere pentru anularea incidentelor de plată. Compensaţie intervenită între părţi anterior scadenţei biletelor la ordin. Consecinţe.
Prin sentinţa nr.1340 din 30 iunie 2009 Tribunalul Dolj a respins cererea formulată de S.C. A.T. S.R.L. de anulare a incidentelor bancare înscrise la cererea S.C. B. Bank şi obligarea pârâtei de a formula cerere către BNR-Centrala Incidentelor de Plăţi prin care să solicite anularea înscrierilor incidentelor de plată
Reclamanta a arătat că în derularea relaţiilor comerciale cu pârâta S.C. F. S.R.L., a emis mai multe bilete la ordin, însă existând datorii reciproce ele au fost stinse printr-un procesul –verbal de compensare, cu mult înainte de a se înregistra scadenţa vreunuia dintre biletele la ordin emise.
Instanţa de fond pentru a respinge cererea a reţinut că stingerea datoriilor reciproce din raportul juridic fundamental nu au vreo relevanţă în cea ce priveşte datoria constatată prin emiterea biletelor la ordin acestea având un caracter independent şi înscrierea lor ca şi incidente de plată se datorează culpei emitentului care nu a eliminat riscul ca aceste instrumente să fie introduse la plată, cu atât mai mult cu cât ele fuseseră girate de pârâta SC F. SRL către terţi.
Împotriva acestei soluţii reclamanta a formulat apel susţinând că biletele la ordin sunt un mijloc de plată şi deci un accesoriu al raportului juridic fundamental, iar părţile pot să stingă datoria şi prin alte mijloace de plată ( numerar, ordine de plată ), astfel că aceste titluri de valoare nu mai trebuie introduse spre decontare, în caz contrar debitorul fiind pus în situaţia de a plăti de două ori şi astfel ar executa o plată nedatorată. Pe de altă parte nu există o interdicţie în Legea nr. 58/1934 în sensul că emiţându-se bilete la ordin nu mai este posibilă plata prin alte mijloace.
Mai mult plecând de la definiţia menţionată la art.2 lit.b din Regulamentul nr.1/2001 al BNR prin incident de plată se înţelege: „neîndeplinirea întocmai şi la timp a obligaţiilor participanţilor, înaintea sau în timpul procesului de decontare a instrumentului, obligaţii rezultate prin efectul legii/sau al contractului care le reglementează, a căror neîndeplinire este adusă la cunoştinţa CIP de către persoane declarante, pentru apărarea interesului public”.
Or, în cauză nu sunt îndeplinite criteriile pentru ca modalitatea în care am stins datoria să poată fi considerată incident de plată odată ce au fost achitate obligaţiile rezultate din raportul fundamental, înaintea decontării oricăruia dintre biletele la ordin emise şi mai mult tot înainte de decontare banca a fost înştiinţată de această stingere a datoriilor reciproce.
Curtea de apel Craiova prin decizia nr. 285 din 16 decembrie 2009 a respins apelul reţinând ca fiind corecte argumentele instanţei de fond apreciind că riscul introducerii lor la decontare şi eventuala înscriere a refuzului aparţine emitentului odată ce nu a cerut restituirea lor, fiind de presupus în caz de nerestituire că se află în circuit.
Comentariu :
Analizând speţa prezentată observăm că poziţia instanţei s-a centrat pe caracterul autonom al titlurilor comerciale de valoare, pe efectele girului şi observarea culpei emitentului care indiferent de justificările sale nu a obţinut restituirea în original a biletelor la ordin.
Deşi reclamanta aduce argumente legate de compensaţia intervenită între ea şi beneficiarul SC F SRL, totuşi argumentarea sa nu are în vedere şi eventualele drepturi dobândite de terţi după momentul punerii acestora în circulaţie. Evident că numai restituirea fizică a biletelor la ordin este de natură a înlătura posibilitatea ca beneficiarul să le fi girat către alţi comercianţi, aspect reţinut chiar de instanţă. Girul este un mijloc specific de transmitere a cambiei prin care giratarul dobândeşte un drept propriu şi autonom. Dreptul de proprietate al girantului asupra cambiei este un drept propriu, separat şi independent de cel precizat în titlu şi născut chiar din semnarea lui. Caracterul solemn şi formal al cambiei rezidă în nevoia de circulaţie a titlului de la un purtător la altul, cel mai adesea aceştia neavând posibilitatea să cunoască raportul juridic fundamental, originar. Raportul juridic ce generează naşterea cambiei, adică raport juridic fundamental nu se confundă cu fundamentul juridic al cambiei, adică cu izvorul obligaţiei cambiale şi nici cu obligaţiile emitentului sau trăgătorului
În sprijinul cererii sale reclamanta invocă buna sa credinţă ce rezultă din notificarea băncii şi face trimitere la o sentinţă în care s-a reţinut „împrejurarea că anterior scadenţei biletului la ordin emitentul a achitat suma datorată printr-un alt mijloc de plată, fără a anunţa aceasta, nu duce la nelegalitatea înscrierii incidentului de plată în Centrala Incidentelor de Plăţi de către tras”(Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV a Comercială, sentinţa nr.7899 din 3 octombrie 2006, irevocabilă) susţinând reclamanta că per a contrario ea anunţând banca nu s-ar mai fi impus înscrierea incidentului de plată. Argumentul nu poate fi reţinut tocmai pentru că relevanţă nu are poziţia băncii care nu face altceva decât să înscrie incidentul de plată ca urmare a lipsei de disponibil în cont; notificarea băncii nu are nici o consecinţă juridică faţă de caracterul autonom al biletului la ordin şi faţă de drepturile dobândite între timp de terţi prin girare; aceştia au dreptul să introducă la scadenţă biletul la ordin nefiindu-i opozabil raportul juridic fundamental. Banca a procedat corect prin înscrierea incidentului odată ce Regulamentul nr. 1/2001 nu prevede anumite excepţii sau situaţii ce ar obliga banca să nu comunice sau să interpreteze relaţiile dintre părţi; norma juridică respectivă este una clară şi nu are în vedere raporturile dintre părţi ci un element obiectiv anume nedecontarea totală sau parţială a biletelor la ordin. Aşadar, banca este obligată conform art. 13 din Regulamentul nr. 1/2001 să notifice incidentul de plată în cazul în care biletul la ordin nu este decontat din lipsă totală sau parţială de lichidităţi.
Un alt aspect ce impune un comentariu priveşte petitul cererii introductive. Reclamanta a solicitat în principal anularea incidentelor de plată înscrise la cererea BRD în Centrala Incidentelor de Plăţi şi în subsidiar să obligaţi BRD, în temeiul art.38 din Regulamentul BNR nr.1/2001 să formuleze cerere de anulare a incidentelor de plată privind B.O. emise de noi cu seriile menţionate. Se nasc câteva discuţii cu privire la persoana căreia îi revine obligaţia formulării cererii de anulare sau dacă este suficientă hotărârea judecătorească prin care s-a dispus anularea incidentului ori poate fi chemată în judecată direct Banca Naţională a României sub autoritatea căreia îşi desfăşoară activitatea Centrala Incidentelor de plăţi. Aşa cum am observat din prezentarea iniţială a subiectului art. art. 36 alin. 2 din Regulamentul nr. 1/2001 prevede că anularea informaţiilor privind incidentele de plăţi se poate face numai de persoanele declarante, din proprie iniţiativă sau la solicitarea instanţelor judecătoreşti, condiţii în care B.N.R. nu are calitate procesuală pasivă, numai banca declarantă având această calitate, întrucât ei îi este stabilită legal obligaţia de a formula cerere de anulare a informaţiilor ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti.
2. Cerere pentru anularea unui incident de plată. Admisibilitate. Eroare din partea persoanei declarante
Prin cererea introductivă depusă la 31.03.2009 reclamanta S.C. E. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. E. Bank SA şi Banca Naţională a României, anularea menţiunii făcute în Centrala Incidenţelor de Plăţi la cererea pârâtei „E” Bank S.A. .
De asemenea, reclamanta a mai solicitat radierea societăţii din Fişierul Naţional al Persoanelor de Risc, din Fişierul Naţional de Incidenţe de Plăţi şi din Fişierul Naţional de Bilete la Ordin.
În motivare se arată că în urma refuzului parţial de plată a unui bilet la ordin emis în relaţiile comerciale reclamanta a fost înregistrată în CIP.
Biletul la ordin refuzat parţial la plată a fost introdus înainte de termenul scadent stabilit de părţi.
Greşeala angajatului recunoscută de pârâta S.C. E. Bank SA prin adresa din 26.03.2009, depusă la dosar a condus la aplicarea sancţiunii prevăzută de art.2 lit.c din Regulamentul BNR nr.1/2001.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la 27.04.2009 pârâta arată că deşi a procedat legal la înscrierea în CIP a incidentului bancar cu respectarea dispoziţiilor Regulamentului BNR nr.1/2001 este de acord cu acţiunea reclamantei având în vedere că în cauză nu există nici o culpă.
Instanţa a admis acţiunea având în vedere că refuzul parţial de plată a biletului la ordin emis s-a datorat introducerii acestuia la plată înainte de termenul scadent stabilit de părţi şi în cauză nu pot fi aplicate dispoziţiile art.2 lit. c din Regulamentul BNR nr.1/2001.
(Tribunalul Vrancea, sentinţa nr. 94 din 14 mai 2009, irevocabilă)
3. Anulare incident de plată. Convenţia părţilor privind achitarea în alt mod a debitului. Consecinţe
Prin sentinţa nr. 111/COM/04.06.2009 pronunţată de Tribunalul Brăila a fost respinsă acţiunea în radierea menţiunii de înscriere a societăţii în Centrala Incidentelor de Plăţi, formulată de reclamanta S.C. „E.” S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. V.Ţ. Bank S.A. reţinându-se că reclamanta a emis un bilet la ordin care, introdus la plată, nu a putut fi decontat din lipsă de disponibil în cont, reclamanta fiind în culpă pentru lipsa disponibilului în cont la data scadenţei.
Convenţia dintre beneficiarul sumei şi trăgător este încheiată tot în ziua de 15.04.2009, ziua scadenţei, iar reclamanta trebuia să dea dovadă de diligenţă şi să solicite partenerului său de afaceri restituirea biletului la ordin, iar pârâta, prin înscrierea în Registrul Incidentelor de Plată, s-a conformat Regulamentului B.N.R.
S-a considerat că apariţia incidentului de plată îi este imputabilă reclamantei, dispoziţiile Regulamentului B.N.R. nr. 1/2001 nefăcând nici o excepţie în privinţa cauzelor ce au determinat lipsa disponibilului din cont.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat apel reclamanta S.C. E. S.R.L. susţinând că beneficiara sumei S.C. Avicola S.R.L. a anunţat banca cu privire la faptul că din eroare a introdus biletul la ordin şi l-a prezentat băncii şi a fost de acord cu emiterea unui nou instrument de plată sau achitarea în numerar a contravalorii biletului la ordin şi a solicitat totodată băncii că nu mai doreşte decontarea biletului la ordin.
Curtea de Apel Galaţi a admis apelul reţinând că datele specifice incidentelor de plăţi sunt ocazionate de acte şi fapte având potenţial fraudulos, litigios şi/sau producând riscuri de neplată, inclusiv dintre cele ce pot afecta finalitatea decontării astfel cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 1 alin. 2 din Regulamentul nr. 1/2001 al B.N.R.
Lipsa de disponibil în contul societăţii apelante care a dus la înregistrarea acesteia în Centrala Incidentelor de Plăţi nu a avut caracter fraudulos sau litigios, realitatea faptică constând în aceea că beneficiara plăţii, S.C. Avicola S.R.L. nu trebuia să introducă spre decontare biletul la ordin deoarece a încheiat cu reclamanta o convenţie prin care stabilise ca suma menţionată în cuprinsul biletului la ordin să fie plătită în altă modalitate potrivit convenţiei încheiată de părţi şi comunicată băncii.
Prin urmare, lipsa de disponibil în contul societăţii reclamante nu îndeplineşte condiţiile prevăzute. de art. 2 lit. b şi c din Regulamentul nr. 1/2001 al B.N.R. pentru a fi considerat un incident de plată major.
În consecinţă, Curtea de Apel Galaţi a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată şi a admis acţiunea reclamantei dispunând radierea menţiunii (anularea) incidentului de plată înscris în Centrala Incidentelor de Plăţi (C.I.P.) pe numele reclamantei, ca urmare a nedecontării la scadenţă a biletului la ordin respectiv
(Curtea de Apel Galaţi, Secţia Comercială, Maritimă şi Fluvială, decizia civilă nr. 92/A din 19 octombrie 2009, definitivă)
4. Cerere pentru anularea unui incident de plată. Decontarea instrumentelor de plată în ordinea scadenţei.
Prin sentinţa comercială nr. 1521/COM din data de 20.10.2009 Tribunalul Iaşi, Secţia Comercială a respins cererea formulată de reclamanta S.C. „B.I.” S.R.L. I în contradictoriu cu pârâta B:R.D.S.A. reţinând că
Reclamanta în derularea activităţii comerciale a emis o filă CEC în valoare de 200.000 lei pentru plata facturilor de utilităţi către E.ON Gaz România,iar la data de 04.05.2009 s-a emis pe numele societăţii o cerere de înscriere a refuzului bancar în FNC, la Centrala Incidentelor de Plăţi motivul fiind „cec refuzat din lipsa parţială disponibil”
Instanţa de fond a reţinut că deşi din extrasele de cont pentru perioada 27.04.2009 – 05.05.2009 se observă că la data de 29.04.2009 în contul societăţii exista la bancă suma de 450.102,81 lei, însă fila nu putea fi onorată la această dată, nefiind scadentă.
La data de 04.05.2009 în contul societăţii exista suma de 213.496,79 lei fonduri suficiente pentru acoperirea acestei file de cec însă în ziua de 04.05.2009 banca a onorat la plată şi două bilete la ordin introduse de două societăţi diferite, unul în valoare de 58.060,80 lei şi altul de 5.418 lei, pentru ca apoi să achite parţial fila de cec în valoare de 200.000 lei.
Instanţa de fond a reţinut că nu are nici un fel de relevanţă faptul că fila cec era în bancă de la data de 29.04.2009, instrumentele de plată fiind onorate în funcţie de data scadenţei şi nu de data la care acestea se depun la bancă. A doua zi dimineaţa reclamanta a achitat diferenţa de 50.027,51 lei către E.ON Gaz România, onorând totodată şi alte plăţi ale facturilor de utilităţi însă acest lucru este lipsit de relevanţă, şi nu poate duce la concluzia că pârâta era în eroare, incidentul de plata fiind deja creat prin lipsa fondurilor necesare onorării la plata a CEC-lui la data de 04.05.2009.
Potrivit art. 13 Regulamentului nr. 1/2001 privind organizarea şi funcţionarea la B.N.R. a Centralei Incidentelor de Plăţi, în ipoteza în care filele de cec – în speţă – au fost refuzate la plată din lipsă de disponibil în cont, (refuzul parţial la plată în cuantum de 50.027,51 lei fiind motivul pentru care au procedat la înscrierea societăţii în CIP.) se creează un incident de plată major iar pârâta era obligată, ca în cursul aceleiaşi zile să sesizeze Centrala Incidentelor de Plăţi.
O cerere de anulare a incidentului de plată ar fi admisibilă în ipoteza în care raportarea şi înscrierea în CIP s-ar fi făcut din eroarea băncii, ceea ce nu este cazul în speţă, acest lucru fiind doar consecinţa neglijenţei reclamantei care a emis atât cecuri cât şi bilete la ordin fără a avea disponibilul necesar acoperirii tuturor instrumentelor de plată aflate în circulaţie .
Împotriva acestei sentinţe comerciale a declarat apel SC „B. I.” „SRL invocând faptul că este o constatare eronată şi forţată a instanţei atâta timp cât a dovedit cu extrasele de cont ataşate cererii faptul că la data de 20.04.2009 în contul ei exista suma de 213.496,76 lei suficientă (…)iar banca, cu bună ştiinţă, a achitat două bilete la ordin în loc să onoreze la plată fila cec, cauzându-i astfel un prejudiciu prin introducerea în incidenţă de plăţi, în mod eronat, fără culpa ei.
Apelanta apreciază că ne aflăm în prezenta unei greşeli deontologice, a unei erori, a culpei băncii iar potrivit dispoziţiilor art. 2 şi art. 36 – 39 din Regulamentul nr. 1/2001 înlăturarea acestei erori se poate realiza prin dispoziţia dată de instanţă persoanei declarate, în cauză BRD Sucursala I să solicite anularea interdicţiei bancare asupra filei CEC seria (...) nr. 74097 la Centrala Incidentelor de Plăţi din cadrul BNR.
Instanţa de control judiciar a respins apelul este nefundat reţinând că în ziua de 04.05.2009 banca a onorat la plată mai întâi două bilete la ordin introduse de două societăţi diferite, unul în valoare de 58.060,80 lei şi altul de 5.418 lei, iar apoi a achitat parţial fila de CEC în valoare de 200.000 lei întrucât în contul apelantei la acea dată era doar suma de 213.496,79 lei.
Potrivit art. 13 din Regulamentul nr. 1/2001 banca era obligată să transmită la CIP o cerere de înscriere a refuzului bancar şi în situaţia în care achita fila CEC şi refuza la plată biletele la ordin emise de apelantă.
În situaţia de faţă, ordinea în care s-a făcut plata nu mai are nici o relevanţă atâta timp cât suma înscrisă pe fila CEC şi cele două ordine de plată era mai mare decât suma pe care apelanta o avea în cont la acea dată.
Mai mult, banca nu are obligaţia de a plăti mai întâi fila CEC şi apoi biletele la ordin, instrumentele de plată fiind onorate în funcţie de data scadenţei şi nu de data la care acestea se depun în bancă.
(Curtea de Apel Iaşi, Secţia comercială decizia nr. 9 din 01 februarie 2010, definitivă)
III. În materia contracte bancare
1. Prin sentinţa comercială nr. 2.288 din data de 05.06.2009 pronunţată de Tribunalul Comercial Cluj s-a admis în parte acţiunea formulată de către reclamanta S.C. C.L. S.R.L. CLUJ-NAPOCA, împotriva pârâtei S.C. Banca X. şi a chematului în garanţie V.P.D. precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. Banca X. împotriva chematului în garanţie V.P.D. şi în consecinţă a fost obligată pârâta societate bancară să achite reclamantei suma de 9.000 lei, iar chematul în garanţie V.P.D. a fost obligat să plătească în favoarea pârâtei S.C. Banca X. suma de 9.000 lei.
Instanţa de fond a reţinut că în data de 30 martie 2006, reclamanta a deschis un cont la banca pârâtă, împuternicit pentru a face aceste operaţiuni fiind L.M., acesta având singur semnătură autorizată, conform specimenului depus.
Cu aceeaşi ocazie, separat a fost formulată de către administratorul reclamantei, numitul L.M. o cerere de emitere a unui card VISA GOLD
Urmare a cererii de deschidere de cont, convenţia dintre reclamantă şi pârâtă a fost că numai administratorul L.M. poate dispune operaţiuni prin cont, acesta fiind singurul care avea specimen de semnătură în bancă.
Ulterior, în data de 12 aprilie 2006 chematul în garanţie V.P.D., fără a avea încuviinţarea împuternicitului L.M., a solicitat băncii şi a obţinut un card tip Business Gold asupra aceluiaşi cont al societăţii, ridicând din conturile persoanei juridice mai multe sume de bani, fapt necontestat.
Acest al doilea card a fost eliberat chematului în garanţie în urma prezentării unui act modificator al actului constitutiv al societăţii reclamante, în urma căruia, prin care se stabilise că hotărârile persoanei juridice sunt valabil luate doar de către ambii asociaţi, în unanimitate.
Banca a considerat astfel că este corect să-i elibereze şi celuilalt asociat un card şi dreptul de a putea accesa fondurile societăţii din contul deja deschis.
În aceste condiţii, instanţa de fond a apreciat ca evidentă greşeala băncii, împuternicind un alt asociat şi administrator al reclamantei să acceseze conturile societăţii, fără o încunoştiinţare şi obţinere a acordului celui care deja avea această calitate.
Tocmai faptul că hotărârile societăţii, pentru a putea fi valabile trebuie luate de către ambii asociaţi, în unanimitate, trebuia să o oblige pe bancă la obţinerea acordului şi celuilalt asociat sau să refuze solicitarea chematului în garanţie.
Curtea de Apel Cluj prin decizia nr. 11 din 10 februarie 2010 a menţinut soluţia instanţei de fond apreciind că în mod corect aceasta a a reţinut culpa băncii. Ceea ce trebuia stabilit în cauză este împrejurarea dacă emiterea cardului în favoarea chematului în garanţie a fost corectă şi dacă emiterea incorectă a cardului constituie o faptă ilicită cauzatoare a unui prejudiciu reclamantei, faptă săvârşită cu vinovăţie şi care ar putea atrage răspunderea civilă delictuală a emitentului cardului.
În condiţiile în care deschiderea contului a fost formulată de către reprezentantul reclamantei L.M si potrivit cererii documentele care se depun la bancă vor purta o singură semnătură, care aparţine titularului L.M., care a şi depus specimenul de semnătură, doar titularul dispune operaţiuni prin cont potrivit aceleaşi cereri.
Emiterea a încă unui card Visa Gold în favoarea chematului în garanţie, adică celălalt asociat şi administrator în lipsa unei împuterniciri din partea celuilalt asocat atrage răspunderea băncii neavând relevanţă faptul că s-a depus cu ocazia solicitării de emitere a celui de al doilea card actul constitutiv modificator ce prevedea că hotărârile se iau în unanimitate.
O astfel de modificare nu preupunea ca şi al doilea asociat să beneficieze de un card. Singura persoană autorizată să efectueze operaţiuni asupra contului societăţii era L.M. şi dimpotrivă faptul că între timp se modificase actul constitutiv în sensul ca hotărârile se iau cu unanimitate obliga la depunerea unei hotărâri AGA prin care să se fi hotărât emiterea unui al doilea card pentru celălalt asociat V.P.D.
În concluzie Curtea de Apel a reţinut că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale ale băncii.
Comentariu :
Această speţă aduce în discuţie problematica raporturilor dintre asociaţi care pe fondul neînţelegerilor dintre aceştia produc efecte nedorite pentru societăţile bancare. În speţa analizată în mod corect instanţele au apreciat că societatea bancară este în culpă, neputând în lipsa unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor să elibereze unuia dintre asociaţi un card bancar şi să-i permită efectuarea operaţiunilor bancare.
Formarea voinţei societăţii este rezultatul aplicării principiului majorităţii în adunarea generală, astfel că voinţa societăţii, într-un anumit moment, este dată de acţionarii ce deţin majoritatea de capital în acel moment sau în cazul societăţilor cu răspundere limitată de asociaţii ce deţin dubla majoritate, de părţi sociale şi de număr, astfel că voinţa majorităţii constituie voinţa societăţii, chiar dacă există asociaţi care nu sunt de acord cu cele votate în A.G.A., aceştia din urmă putând ataca hotărârile contrare legii sau actului constitutiv. Faţă de terţele persoane voinţa exprimată printr-o hotărâre a adunării generale îşi produce efectele ca atare, acestea neputând adăuga la voinţa exprimată indiferent de context. În speţa analizată, societatea bancară a fost în culpă tocmai pentru că a suplinit voinţa societăţii printr-o greşită deducţie, inadmisibilă în lipsa unei hotărâri exprese din partea asociaţilor prin care să se stabilească şi eliberarea celui de al doilea card şi efectuarea de operaţiuni bancare.
În acest context fără a intre în detaliile unor speţe examplificăm situaţii din aceeaşi sferă, cum este cazul deschiderii unui cont în condiţiile în care există mai mulţi asociaţi la o societate cu răspundere limitată se pune întrebarea dacă poate administratorul să completeze cererea de deschidere în lipsa unei hotărâri AGA., acesta justificând că deschiderea unui cont este necesară desfăşurării activităţii curente, iar administratorul are funcţii de execuţie pentru atingerea obiectului societăţii. Considerăm că justificarea administratorului este doar în aparenţă legală şi se impune şi într-o astfel de situaţie existenţa unei hotărâri A.G.A. tocmai pentru că relevanţă nu are simpla deschidere, ci operaţiunile, natura şi limitele operaţiunilor ce se vor face ulterior simplei deschideri a unui cont.
De asemenmea, în cazul unui contract de credit acordat unei societăţi ce are doi asociaţi şi administratori fiecare deţinând 50% din părţile sociale şi se doreşte încheierea unui act adiţional la contractul de credit, iar unul dintre aceştia refuză semnarea actului adiţional, situaţie frecventă în ultima perioadă de restructurare a creditelor, se pune întrebarea dacă semnătura unui singur asociat este suficientă sau este necesară hotărârea AGA din care să rezulte că asociaţii au exprimat voturi/opinii diferite. Sub acest aspect considerăm că dacă prin actul adiţional nu se modifică condiţiile iniţiale de creditare este suficientă semnătura unuia dintre administratori, însă în caz contrar se impune prezentarea unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor, care nu trebuie neapărat să conţină votul în unanimitate al asociaţilor, fiind suficient ca în adunarea generală a asociaţilor ce a fost convocată în două rânduri conform art. 193 din Legea nr. 31/1990 să se fi exprimat votul în sensul semnării actului adiţional chiar în lipsa unora dintre asociaţi.
2. Contract de credit pentru consum. Clauze abuzive. Modificarea unilaterală a dobânzii.
Prin cererea introductivă reclamanţii Ş. F. şi Ş. N. au chemat în judecată pe pârâta S.C. „E.” S.A. şi au solicitat să se constate că art. 4 pct. 3 din contractul de credit încheiat la 30.07.2008 conţine o clauză abuzivă în sensul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi eliminarea acestei clauze.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 pct. 3 din contract, „Pe parcursul derulării contractului, Banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi/sau comisioanele bancare. Modificarea dobânzii şi/sau a comisioanelor bancare va fi comunicată împrumutatului până cel mai târziu data aplicării ei prin oricare dintre următoarele modalităţi la libera alegere a Băncii”.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii susţinând că, încă de la semnarea contractului, reclamanţii au cunoscut faptul că se va percepe dobânda variabilă, asumându-şi acest risc.
Prin sentinţa nr. 1454/COM/07 octombrie 2009Tribunalul Iaşi a admis acţiunea formulată a constatat că dispoziţiile art. 4 pct. 3 din contractul de credit de consum conţin o clauză abuzivă şi a dispus derularea în continuare a efectelor contractului cu eliminarea acestei clauze.
Instanţa de fond a reţinut că acest contract de credit bancar intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, întrucât împrumutatul are calitatea de consumator, iar banca de comerciant, prevederi legale ce sunt conforme cu Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 cu privire la armonizarea dispoziţiilor legislative, reglementare şi administrative ale statelor membre în materie de credit destinat consumului (art. 1 pct. 2 lit. a şi b).
Instanţa constată că respectiva clauză inserată la articolul 4 pct. 3 din contract constituie o clauză abuzivă în sensul legii, aceasta încălcând prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.
În momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acţionat de pe o poziţie inegală, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă.
Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligaţia de a dovedi că a negociat în mod direct această clauză cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Prin necircumstanţierea în nici un mod a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îi prejudicieze pe consumator. Această clauză care dă dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda nu este raportată la un indicator precis, individualizat. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.
Instanţa are, de asemenea, în vedere şi faptul că dobânda este un element esenţial într-un contract de credit bancar, orice clauză nelegală cu incidenţa asupra dobânzii, afectând însăşi normala derulare a raporturilor contractuale. În raport de prevederile contractuale, instanţa reţine că, în ipoteza în care acest contract s-ar derula în continuare, în aceeaşi formă s-ar menţine pericolul lezării drepturilor şi intereselor consumatorului prin majorarea indirectă a dobânzii anuale efective, potrivit art. 4 pct. 3 din contract.
Prin urmare făcând aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi constatând caracterul abuziv al clauzei prevăzute de dispoziţiile art. 4 pct. 3 din convenţia părţilor instanţa urmează să dispună derularea în continuare a contractului cu excluderea efectelor produse de reglementarea abuzivă.
Împotriva soluţiei pronunţate de Tribunalul Iaşi pârâta a formulat apel susţinând că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.
În esenţă, se susţine că potrivit dispoziţiilor paragrafului 2 şi 3 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, banca putea să majoreze nivelul comisioanelor şi dobânzilor, dar cu recunoaşterea dreptului împrumutatului de a rezilia contractul unilateral şi rambursarea anticipată a creditorului.
Mai susţine apelanta că a oferit reclamanţilor mai multe variante privind derularea în continuare a contractului de credit, după majorarea dobânzii, respectiv :
- reeşalonarea soldului prin extinderea perioadei de plată până la zece ani cu respectarea limitei maxime de vârstă admise;
- modificarea datei scadente fără comision până la data de 30 iunie 2009;
- rambursarea integrală a soldului prin refinanţare sau surse proprii, beneficiind de comision de rambursare anticipată zero, până la data de 30 iunie 2009.
Cu privire la posibilitatea reclamanţilor de a înţelege clauzele contractului de credit pârâta a susţinut că aceştia se încadrează în categoria „consumatorului mediu” aşa cum este definit de prevederile art. 2 lit. m din Legea nr. 363/2007, astfel că au semnat contractul în cunoştinţă de cauză.
De asemenea, pârâta consideră nelegală hotărârea instanţei de fond deoarece modifică contractul transformând contractul de credit dintr-unul cu dobândă variabilă într-un contract cu dobândă fixă.
Curtea de Apel Iaşi analizând motivele de apel a respins apelul menţinând soluţia pronunţată de instanţa de fond reţinând că potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 133/2000, republicată, privind clauzele abuzive din contractele încheiat între comercianţi şi consumatori – „Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”, iar dispoziţiile art. 4 şi 5 din acelaşi act normativ definesc clauza contractuală abuzivă, inclusiv în cazul contractelor standard preformulate.
Cu privire la caracterul clauzei prevăzută de dispoziţiile art. 4 pct. 3 din contractul încheiat între părţi, în mod corect tribunalul a considerat-o ca fiind abuzivă în sensul că aceasta dă dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda şi/sau comisioanele bancare fără a se raporta la vreun indicator.
Deşi apelanta-pârâtă a invocat în apărare o adresă prin care a notificat intimaţilor modificarea dobânzii/comisioanelor prin raportarea la situaţia financiară naţională şi internaţională, dar şi acest indicator este generic şi nu precis, individualizat, Curtea de Apel Iaşi constată că aceasta este în legătură cu derularea contractului de credit, dar în condiţiile prestabilite anterior.
În ceea ce priveşte critica apelanţilor referitoare la rezilierea contractului, curtea constată că este nefondată odată ce potrivit art. 7 din Legea nr. 193/2000, cumpărătorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului (eventual şi daune-interese) numai dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive.
Constatându-se caracterul abuziv al clauzei prevederilor la art. 4 pct. 3 din contractul de credit, acesta urmând să-şi producă celelalte efecte ce decurg din clauzele sale, cu dobânda/comisioanele stabilite iniţial de părţi până la o nouă renegociere, curtea apreciază că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru rezilierea întregului contract.
Cu privire la dispoziţiile art. 1 lit. a din anexă, la care face referire apelanta în motivele de apel, curtea constată că potrivit art. 4 alin. 4 din Legea nr. 137/2000 rep. lista are caracter exemplificativ şi că prevederile fac referire la posibilitatea împrumutatului de a solicita rezilierea contractului, ceea ce în cauză nu este cazul.
Mai reţine Curtea că în cauză nu au relevanţă dispoziţiile art. 2 lit. m din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, referitoare la definirea „consumatorului mediu” deoarece clauza abuzivă face referire, în principal, la caracterul prestabilit al acesteia şi nicidecum la o neinformare corespunzătoare asupra respectivei clauze.
(Curtea de Apel Iaşi, Secţia comercială, Decizia nr. 8 din 25 ianuarie 2010, definitivă)