Poziția practicii judecătorești și a doctrinei

Poziția practicii judecătorești și a doctrinei

cu privire la executarea silită a părților sociale

Conf. univ. dr. Lucian Săuleanu

Universitatea din Craiova

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Preliminarii. Interesul în lămurirea posibilității executării silite a părților sociale nu este doar teoretic, ci și din considerente de ordin practic, fiind tot mai des întâlnite situațiile de recuperare a unei creanțe de la debitori persoane fizice care nu au în patrimoniu decât părți sociale deținute la o societate comercială cu răspundere limitată.

Așa după cum vom observa în continuare nici practica judiciară, nici doctrina nu sunt consecvente sub acest aspect, apreciindu-se în unele opinii plecând de la textul de lege incident (art. 66 alin. 2 din Legea nr. 31/1990) că părțile sociale nu pot fi să facă obiectul executării silite sau, dimpotrivă, pot face obiectul executării silite putând fi sechestrate și vândute ori pot fi poprite și astfel s-ar încasa dividendele ce s-ar distribui.

Pornim de la constatarea unei situații paradoxale față de scopul avut în vedere la momentul creării societăților cu răspundere limitată – limitarea răspunderii asociatului. Astfel, fără doar şi poate că interesul în constituirea unei societăţi cu răspundere limitată este dat tocmai de limitele în care asociatul răspunde pentru obligaţiile asumate de societate, răspundere limitată care a fost determinantă pentru însăşi configurarea acestei forme de societate.

Demersul doctrinei şi jurisprudenţei occidentale la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX a fost evitarea răspunderii in infinitum, răspundere reglementată la noi la acel moment în Codul civil din 1864 în art. 1718 C. civ. potrivit căruia „oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile sau imobile, prezente şi viitoare”. În ultimul timp se constată o schimbare în sensul că dacă scopul inițial îl constituia protejarea persoanelor fizice de eventuale riscuri pe care le presupunea activitatea comercială, îl ultima perioadă acestea preferă din motive fiscale, al regimului matrimonial etc., dobândirea tuturor bunurilor, inclusiv a imobilului în care locuiesc de către societatea comercială la care sunt asociați.

Mult mai evident din perspectiva subiectului analizat este cazul societății cu răspundere limitată cu asociat unic, apreciindu-se în doctrină¹ că personalitatea juridică a acesteia este precară, fiind constituită doar cu scopul de a limita răspunderea faţă de creditorii asociatului, aflându-ne în ipoteza unei societăţi fictive datorate confuziei de patrimonii între societate şi asociatul unic, motive pentru care personalitate juridică a societăţii nu este una reală, ci fictivă. Deși nu putem îmbrăţişa acest punct de vedere întrucât această societate dobândeşte personalitate juridică în condiţiile şi în baza legii, recunoscându-i-se, printre altele, ca şi subiect de drept distinct un patrimoniu propriu, adică diferit de cel al asociatului, suntem de acord că în contextul actual problematica răspunderii limitate ca şi marcă, notă distinctivă a societăţii cu răspundere limitată în general are o altă conotaţie decât cea existentă şi dorită la momentul creării acesteia².

Jurisprudența. Un inventar al soluțiilor pronunțate ne arată că nu există un punct de vedere unitar. Astfel,

• S-a apreciat că înființarea popririi asupra părților sociale deținute de debitor este inadmisibilă reținându-se că dispozițiile art. 66 din Legea nr. 31/1990 nu lasă loc de interpretare, fiind clare în legătură cu obiectul popririi, aceasta putându-se înființa asupra părților ce s-ar cuveni asociaților prin lichidare și nu asupra părților pe care aceștia le dețin în societate (Tribunalul Iași, decizia civilă nr. 209 din 21.02.2005³)

• Judecătoria Câmpulung prin sentința civilă nr. 461/2008 respingând cererea de validare a porprii asupra părților sociale deținute de debitor, asociat unic al terțului poprit, a reținut că ”cererea de validare a popririi asupra părților sociale este inadmisibilă, întrucât, pe de o parte, acestea sunt indisolubil legate de persoana debitorului, asociat unic în societate, iar pe de altă parte, aceleași bunuri nu pot fi executate silit prin poprire, neputând fi trasferate decât în anumite condiții expres prevăzute de legislația comercială și de statutul societății”. Sub acest aspect soluția a fost menținută și de Tribunalul Argeș (decizia civilă nr 153 din 16 septembrie 2008) și Curtea de Apel Pitești (decizia din 12 februarie 2009). Tribunalul Argeș a motivat printre altele că există bunuri care, deși alienabile în temeiul convenției, nu pot fi urmărite silit, ca în speță, în temeiul voinței leguitorului, părțile sociale, cât privește urmărirea silită fiind supuse reglementării speciale prevăzude de art. 66 din Legea nr. 31/1990. Totuși, în speță cu privire la dividendele stabilite pentru viitor a fost validată poprirea în mâinile terțului poprit, societatea comercială.

• Prin încheierea nr. 10484 din 6 noiembrie 2009 judecătorul delegat de la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Arad a respins cererea formulată de petentul B.E.J. pentru indisponibilizarea și predarea părților sociale și beneficiile aferente acestora reținând că dispozițiile art. 66 alin. 2 nu pot fi aplicate în cazul societăților cu răspundere limitată, odată ce aportul ce se constituie este format din părți sociale, iar nu din acțiuni, iar în privința popririi dividendelor a apreciat că cererea este greșit îndreptată, ORC neavând calitatea de terț poprit, aceasta putându-se înființa doar prin notificarea terțului poporit, respectiv societatea comercială; de asemenea a mai constatat că cererea este făcută nu în scopul menționării ei în registrul comerțului, ci chiar în scopul executării silite a contravalorii părților sociale, fapt ce rezultă din formulare, anume să se pună la dispoziția sa respectivele părți sociale. Curtea de Apel Timișoara, Secția comercială prin decizia civilă nr. 216 din 15 februarie 2010 a admis recursul declarat împotriva încheierii judecătorului delegat în sensul dispunerii înscierii în registrul comerțului a mențiunii privind indisponibilizarea părților sociale deținute de debitor în respectivul S.R.L., apreciind că interpretarea dată art. 66 alin. 2 în sensul că se referă exclusiv la acțiuni este greșită, întrucât ”indiferent de interpretarea restrictivă, această dispoziție legală se încadrează în Titlul III al Legii nr. 31/1990 – Funcționarea societăților comerciale, Cap. I – Dispoziții comune. Caurmare, art. 65-74 din acest titlu sunt aplicabile tuturor categoriilor de societăți și nu doar societăților de capital”. Restul criticilor nu au fost analizate de instanța de recurs nefiind investită în acest sens prin recursul declarat.

• Cu privire la procesele-verbale ale organelor fiscale prin care se instituie sechestre asupra părţilor sociale pe care un debitor le deține la o societate comercială soluțiile diferă; astfel, Judecătoria Craiova a respins⁴ ca nefondată contestaţia la executare, apreciind, din interpretarea art. 66 din Legea nr. 31/1990, rezultă că diferenţa dintre poprire şi sechestru ar fi aceea că “poprirea se poate înfiinţa asupra părţilor ce s-ar cuveni asociaţilor prin lichidare, iar sechestrul asupra acţiunilor (părţilor sociale)”. În viziunea instanței modalitatea de executare diferă după cum societatea este în activitate sau în lichidare acesta constituind criteriul după care va decide creditorul în alegerea formei de executare, iar nu natura fracțiunilor de capital; dimpotrivă, într-o speță similată Tribunalul Dolj prin decizia civilă nr. 2428 din 20 decembrie 2010 a admis recursul declarat împotriva sentinței prin care Judecătoria Craiova respinsese contestația la executare și a anulat procesul verbal pentru sechestru bunuri mobile întocmit de A.F.P. Craiova reținând că art. 66 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 trebuie interpretat restrictiv cu aplicare doar la societățile pe acțiuni, ”neputându-se realiza p echivalarea termenilor acționar/asociat, aceasta întrucât termenul de asociat este folosit de legea societăților comercialefie generic, cu privire la toate formele de asociere, pe când termenul de acționar este folosit doar în cadrul dispozițiilor referitoare la societățile pe acțiuni”.

Doctrina. Nici punctele de vedere exprimate în literatura juridică nu oferă o soluție satisfăcătoare asupra problematicii analizate.

Astfel,:

• parte a doctrinei susține interpretarean restrictivă a dispozițiilor art. 66 alin. 2 în sensul că părțile sociale nu pot fi urmărite de creditorii asociaților înainte de dizolvarea societății⁵ aducând ca argumente, pe de o parte, faptul că asociatul este deţinătorul părţilor sociale din oricare din societăţile comerciale cu excepţia societăţilor pe acţiuni şi/sau societăţilor în comandită pe acţiuni, astfel că titularii acţiunilor pot fi numiţi asociaţi, dar titularii părţilor sociale al unei societăți cu răspundere limitată nu pot fi numiţi acţionari, iar pe de altă parte a admite posibilitatea executării silite înseamnă a contraveni caracterului intuitu personae al acestei forme societare, asociatul rămas fiind obligat să fie asociat cu terţul adjudecatar; ⁶

• dimpotrivă, au fost exprimate și opinii în sensul că părțile sociale pot face obiectul executării silite, lipsa caracterului negociabil neîmpiedicând executarea lor silită⁷, iar art. 66 care face parte din Titlul III – ”Funcționarea societăților comerciale” trebuie interpretat ca având aplicabilitate comună în ceea ce privește funcționarea oricărei societăți comerciale⁸;

• de asemenea, se reține în privința art. 66 alin.1, că acest text reglementează două ipoteze (respectiv, pe duata funcționării sau după dizolvare), în timp ce art. 66 alin. 2 reglementează, pe de o parte, poprirea asiguratorie care poartă asupra unor părți ce i s-ar cuveni asociatului debitor în caz de lichidare a societății, iar, pe de altă parte sechestrarea și vinderea acțiunilor⁹;

• alți autori¹⁰ susțin că art. 66 alin. 2 nu servește scopului pentru care a fost instituită aducându-se argumente în sensul că nu mai subzistă motivele pentru care a fost edictată această regulă. Se apreciază că dacă ”această regulă ce blochează executarea silită a părților sociale își are, oarecum, o justificare intuitivă în cazul societăților de persoane sau chiar și în cazul societăților cu răspundere limitată cu mai mulți asociați”¹¹; cu coate acestea, se apreciază de către autorul citat că aplicarea acestei reguli și în cazul societății cu asociat unic transcede scopului pentru care a fost instituită norma juridică, întrucât nu mai există nici un asociat care trebuie protejat.

Interpretare istorică. Codul comercial din 1887 conținea o dispoziție asemănătoare actualului art. 66 din Legea nr 31/1990, anume art. 86 conform căruia:

Creditorii particulari ai asociatului nu pot, în timpul duratei societății să-și exercite drepturile lor decât numai asupra părții din beneficiile cuvenite asociatului după bilanțul social; iar dacă societatea este disolvată asupra părții ce i-ar veni în lichidațiune.

Cu toate acestea îi pot sechestra orice parte și în societățile în comandită prin acțiuni și anonime pot sechestra și chiar vinde părțile sau acțiunile debitorului lor.

Se poate observa că și acest text de lege face diferența din perspectiva drepturilor creditorilor asociaților între societățile de persoane și societăților de capitaluri, astfel că, deși la momentul respectiv nu au fost avute în vedere societățile cu răspundere limitată¹², totuși putem aprecia că motivația edictării lor, precum și logica interpretării celor două dispoziții este aceeași, atât timp cât și societății cu răspundere limitată îi recunoaștem un puternic caracter personal. Mai mult, odată cu reglementarea prin Codul comercial din 1938 a societății cu răspundere limitată (art. 163-167) drepturile creditorilor unui asociat au fost reglementate prin preluarea conținutului art. 86 din Codul comercial din 1887, ceea ce dovedește stăruința leguitorului de a menține o diferență între cele două categorii de societăți comerciale.

Cu privire la art. 86 din Codul comercial din 1887 profesorul I.L. Georgescu reține intenția leguitorului de a face distincție între societățile cu caracter persoanl și cele de capitaluri recunoscând creditorilor personali ai asociatului doar dreptul ”...să sechestreze partea socială, adică dreptul asociatului în societate (...) adică măsura procedurală destinată să facă bunul indisponibil, împiedicând pe debitor să înstrăineze. Creditorii acționarilor (...) au însă drepturi mai mari. Ei pot nu numai să sechestreze acțiunile debitorilor lor, dar să le și vândă”¹³.

Interpretarea art. 66 din Legea nr. 31/1990. Observând poziția exprimată atât în practica judiciară, cât și în doctrină apreciem că se impun câteva comentarii.

Astfel, constatăm că interpretarea primului alineat al art. 66 nu a conturat puncte de vedere contradictorii, acesta privind toate formele de societăți comerciale, iar distincția majoră este doar temporală, respectiv între perioada funcționării societății comerciale și cea a dizolvării: în timpul funcționrăă normale a societății comerciale creditorii asociatului/acționarului își exercită drepturile numai asupra părții din beneficiile cuvenite asociatului după bilanțul contabil (adică dividendele), iar după dizolvare drepturile acestora privesc partea ce i se cuvine debitorului asociat prin lichidare.

În schimb, al doilea alineat este cel care a dat naștere la mai multe variante de interpretare.

Pentru a putea formula un punct de vedere propriu apreciem că se impun unele lămuriri. În primul rând, nu putem accepta sub nici o formă interpretările conform cărora, pe de o parte, prin acțiuni se înțelege și părți sociale, iar, pe de altă parte că între părți sociale și acțiuni nu există nici o diferență. Astfel, ori de câte ori leguitorul a folosit termenul de acțiuni concluzia este că respectiva dispoziție se referă doar la societățile pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni. Legea nr. 31/1990 conține, într-adevăr, sub acest aspect o singură dispoziție, însă în sensul că termenul de asociați include și acționarii, în afară de cazul în care din context rezultă altfel (art. 61 alin. 2); cum textul este expres sub aspectul interpretării termenilor, implicit interpretarea în sens invers este fără temei juridic, astfel că termenul de acționar în nici o situație nu include și termenul de asociat. De asemenea, fără suport legal este și cea de a doua interpretare, anume că între acțiuni și părți sociale nu există nici o diferență. Tocmai diferența stabilită expres de leguitor prin art. 11 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 este și cea care dă cheia interpretării art. 66 alin. 2; atât timp cât părțile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile, iar, dimpotrivă, acțiunile sunt titluri negociabile, adică încorporează anumite valori patrimoniale ele fiind considerate titluri de valoare sau titluri de credit care se pot transmite altor persoane în condițiile legii¹⁴ implicit nu putem susține că între acestea nu există nici o diferență; tocmai această diferență esențială este cea care face ca acțiunile să poată fi sechestrate și vândute, iar părțile sociale să nu poată face obiectul executării silite.

Punctul nostru de vedere este că acest al doilea alineat reprezintă o excepție de la regula stabilită în art. 66 alin. 1. Fără doar și poate că acest art. 66 alin. 2 conține o diferență a drepturilor pe care le au creditorii personali ai asociaților în funcție de tipul de societate: societăți de persoane și societăți de capitaluri, în prima categorie incluzând și societățile cu răspundere limitată. Această posibilitate de poprire trebuie interpretată ca și măsură asiguratorie, anume pe parcursul funționării societății de indisponibilizare a părților sociale urmând ca la lichidare creditorului să/și satisfacă respectiva creanță din partea ce i se cuvine asociatului debitor. Pentru ca poprirea asupra părții ce i se cuvine asociatului prin lichidare să fie eficace se impune indisponibilizarea părților sociale, astfel că se impune efectuarea mențiunii corespunzătoare în registrul comerțului.

Așadar, ceea ce se poprește este partea ce i se cuvine asociatului debitor prin lichidare, iar nu părțile sociale, ci; termenul de ”părți” din art. 66 alin. 2 nu are nici o legătură cu părțile sociale. Pentru a se popri beneficiile cuvenite asociatului (dividendele) conform art. 66 alin. 1 urmează ca poprirea să se facă în mâinile terțului poprit, adică a societății comerciale la care debitorul este asociat.

Deși apreciem că această interpretare a art. 66 din Legea nr. 31/1990 este conformă cu voința leguitorului și ține cont de specifcitatea formelor societare, totuși nu putem să nu observăm, așa cum am arătat în partea introductivă a acestui articol, modificările survenite în comportamentul asociaților din perspectiva protejării bunurilor, astfel că este pertinent punctul de vedere exprimat în doctrină¹⁵ în sensul că această regulă ce blochează executarea silită a părților sociale transcede scopului urmărit de leguitor mai ales în cazul societăților cu răspundere limitată cu asociat unic.