Aportul în societate făcut în frauda creditorilor personali ai asociatului

Aportul în societate făcut în frauda creditorilor personali ai asociatului

Conf. univ.dr. Lucian Săuleanu

Universitatea din Craiova

Facultatea de Drept și Științe Sociale

Deși aportul este analizat de obicei ca obligație pe care și-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială, se impune ca această operațiune să fie analizată ca și un contract încheiat între asociat și viitoarea societate (contractul de aport)¹.

În cazul aducerii ca aport, în lipsă de stipulație contrară, bunul devine proprietatea societății, asociatul nemaiavând nici un drept asupra bunului respectiv, dispozițiile art. 65 din Legea nr. 31/1990 și 1883 C.civ. fiind clare sub acest aspect. Este cert că bunul ieșind din patrimoniul asociatului și intrând în patrimoniul societății, operațiunea de aducere a aportului îi afectează pe creditorii personali ai asociatului în cazul în care aceasta s-a făcut în frauda intereselor acestor creditori.

Aportul care nu este făcut în scopul realizării obiectului de activitate al societății, dar care se înscrie într-un context mai general de fraudă nu poate fi considerat un instrument de finanţare, ci o tehnică de simulare a unei situaţii juridice pe care asociatul doreşte să o modeleze în fraudarea anumitor persoane. Din această perspectivă incidente sunt dispozițiile art. 193 alin. 2 C.civ. potrivit cărora nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de buna-credința calitatea de subiect de drept a unei personae juridice, dacă prin aceasta se urmărește ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice. 

În ceea ce priveşte fraudarea drepturilor creditorilor, aducerea ca aport s-a utilizat cel mai des pentru a permite constituirea unor societăţi-paravan pentru a dilua principiul unității şi indivizibilității patrimoniului, cazul societății cu răspundere limitată cu asociat unic fiind o dovadă că leguitorul a dorit să moralizeze o astfel practică nelegală.

Soluția juridică diferă în funcție de scopul avut în vedere la momentul înființării societății respectiv, astfel că dacă unicul scop a fost de a frauda creditorii implicit trebuie să acceptăm că lipsește elementele constitutive ale oricărei persoane juridice, respectiv scopul licit și moral. Atât timp cât aportul simulat este un procedeu destinat să înşele, se impune constatarea nulității societății în temeiul art. 56 lit c) din Legea nr 31/1990 ”obiectul de activitate al societății este ilicit sau contrar ordinii publice”. O a doua soluție ar fi acţiunea revocatorie, care însă are un efect mai diluat, căci vizează doar actul de aport fraudulos, iar nu societatea în întregul său, iar admiterea acțiunii revocatorii are ca efect inopozabilitatea actului față de creditor.

O primă distincție se impune cu privire la analiza acțiunii revocatorii din perspectiva debitorului, anume între debitorul persoană fizică și debitorul societate aflată în procedura insolvenței. În acest caz se pune întrebarea dacă în caz de deschidere a procedurii insolvenței față de societate creditorul mai poate formula acțiune pauliană sau dimpotrivă se aplică dispozițiile speciale din Legea nr. 85/2014 privind anularea actelor frauduloase.

Art. 117 alin. 2 lit.c) prevede că pot fi anulate actele încheiate în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenția tuturor părților implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile.

Cum procedura insolvenței are un caracter colectiv, iar actiunea pauliană întemeiată pe Codul civil are un caracter personal implicit concluzia este că o astfel de acțiune pe acest din urmă temei nu mai poate fi promovată față de debitorul societate care a realizat respectiva operațiune de aport în dauna creditorilor.

De altfel, art. 122 alin. 7 stabilește clar că de la data deschiderii procedurii de insolvență, anularea unor acte încheiate de debitor în cei 2 ani anterior deschiderii procedurii de insolvență, pentru motivul fraudei în dauna creditorilor, se poate face exclusiv prin intermediul acțiunilor prevăzute la art. 117. Potrivit art. 122 alin. 5) legitimarea procesuală activă în acțiunile în anulare prevăzute la art. 117 aparține administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, în cazul prevăzut la art. 118 alin. (2), comitetului creditorilor, iar în cazul prevăzut de art. 118 alin. (3), creditorului care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală

Fără a analiza fiecare din condițiile acțiunii pauliene, ne rezumăm la a identifica aspectele specifice în materie societară. Astfel, cu privire la condiția existenței fraudei debitorului trebuie să acceptăm interpretarea extensivă a acestei noțiuni în sensul că este suficientă simpla cunoaștere de către debitor că prin încheierea respectivului act juridic îi cauzează un prejudiciu creditorului².

Este evident că acțiunea este admisibilă când debitorul fiind ținut ca fidejusor a constituit societatea beneficiară a aportului doar în scopul conturării unei insolvabilități aparente a debitorului; în același sens trebuie apreciată ca fiind fraudulos și aportul unor imobil de către o societate constituită de soții fidejusori solidari pentru datoriile altei societăți, fără a se putea accepta că măsurile asiguratorii asupra părților sociale oferă aceleași garanții ca și cele asupra imobilelor, cu atât mai mult cu cât valoarea părților sociale este afectată de datoriile societății³.

Cu privire la condiția complicității terțului la frauda debitorului așa cum răzbate din art. 1562 alin. 2 C.civ.pentru contractele cu titlu oneros apreciem că se impune un examen critic al caracterului de titlu oneros al contractului de aport odată ce într-adevăr debitorul dobândește părți sociale sau acțiuni, însă cum acestea nasc doar un drept de creanță față de societate, implicit credem că în cazul aportului, soluția se depărtează de ceea ce leguitorul și-a dorit în redactarea Codului civil.

Oricum, din perspectiva dreptului societăților trebuie să avem în vedere modul specific de exprimare a voinței terțului, adică a societății în care și debitorul este asociat, în sensul că aceasta se formează în cadrul organelor societare, respectiv a A.G.A., organ care are ca atribuție aprobarea constituirii și majorării capitalului social. Din această perspectivă se pune în discuție dacă trebuie să existe o conivență în acest sens în cadrul A.G.A sau este suficientă existența unei înțelegeri în acest sens a majorității asociaților manifestată chiar în afara A.G.A. Analiza acestei condiții se impune a fi adâncită dacă avem în vedere modul de manifestare a voinței societății, astfel că în cele mai multe cazuri intenția de fraudă nu poate fi dovedită la nivelul organului de decizie al societății, motiv pentru care în practica judiciară mai veche s-a reținut că pentru admiterea acțiunii revocatorii era suficient ca unicul administrator să aibă cunoștință de caracterul fraudulos al aportului⁴. Tot în acest context complicitatea poate fi exprimată și de administrator sau membrii directoratului în situația de execpție prevăzută de art. 114 privind delegarea de competență.

Dacă în cazul societăților cu mai mulți asociați trebuie dovedită complicitatea societății, apreciem că o astfel de complicitate este prezumată în cazul societății cu răspundere limitată cu unic asociat

Din persectiva efectelor, în ceea ce priveşte societatea, declaraţia de inopozabilitate a aportului fraudulos nu va conduce neapărat la anularea pactului societar. Din perspectiva societară acțiunea revocatorie nu are ca efect nici nulitatea societății (cazuri expres limitative prevăzute de art. 56 din Legea nr. 31/1990), nici anularea contractului de societate, ci obligarea asociatului de a efectua un alt aport. Dacă asociatul nu aduce aportul la care s-a obligat acesta este răspunzător pentru daunele pricinuite (art. 65 alin. 2) putându-se dispune chiar excluderea lui în baza art. 222 alin. 1 lit a) sau anularea acțiunilor (art. 100), în funcție de forma societății. În doctrină s-a apreciat că dacă un nou aport nu este posibil acțiunea va avea ca efect dizolvarea societății⁵, situație care nu se regăsește prnitre cazurile de dizolvare, astfel că aceasta poate fi dispusă eventual prin hotătârea instanței judecătorești conform art. 227 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 31/1990.

În concluzie, fictivitatea unui aport nu conduce neapărat la anularea societăţii decât atunci când aceasta a constituit cauza determinantă pactului societar, astfel că în celelalte situaţii, societatea poate fi menţinută în viaţă, reglementând situaţia, deoarece acest lucru este complet permis în legislaţia societăţilor.