Activismul juridic, o reinventare necesară
Este o certitudine că importanța dreptului în viața cotidiană a crescut. Dreptul este mai complex ca oricând și mai omniprezent ca niciodată. Cantitatea de informație juridică a depășit orice altă categorie. În România parcă mai mult ca oriunde. Asistăm la un curs intensiv nu de drept, așa cum s-a mai afirmat în spațiul pulic ; ar fi fost bine, dar din păcate cursul este împotriva dreptului. Cazul Caracal o dovedește cu prisosință.
Asistăm la o „juridicizare” a societății, în care dezechilibrele sociale, economice, politice, ne obligă din ce în ce mai des să recurgem la resorturile juridice, să investigăm bazele legale ale unor decizii care ne influențează viața, chiar din postura de simpli indivizi.
Constatăm cât de obositoare au devenit temele majore, precum încălzirea globală, migrația, violențele de tot felul etc...ele devin atât de redundante, încât aproape că nimeni nu le mai ia în seamă, se pierde empatia, iar manipularea subiectelor face unori imposibilă înțelegerea deplină; exemplul Gretei Thunberg este grăitor.
Ce se întâmplă în România ultimilor ani
Apelez la spusele lui Umberto Eco care sublinia că ”În lipsa oricărui jalon de referință, totul se topește într-un soi de stare lichidă. Se pierde certitudinea dreptului (iar magistratura este percepută ca un dușman) și singurele soluții pentru un individ lipsit de repere sunt apariția publică cu orice preț, apariția ca valoare”.
Avalanșa de atacuri la adresa justiției , de cele mai multe ori la adăpostul libertății de exprimare, a afectat nu numai imaginea, ci a sădit neîncrederea față de actorii vieții juridice și între acetorii acestei vieți. Efectele directe au fost diluarea autorității și pierderea respectului cuvinenit celor care înfăpuiesc justiția. Cu ușurință s-a putut constata intenția de decredibilizare a justiției și actului de justiție
Alimentarea constantă a mass media cu informații din diferite procese și dezbaterea zi de zi a condus la o eroadare a imaginii actului de justiție în sine.
Telejustiția a creat confuzie cu privire la rolul și locul justiției într-un stat de drept. Cazul Caracal, lângă o disoluței a autorității publice, demostrează că s-a trecut la o fază nou – procesul spectacol, un proces televizat, unul care aduce laolaltă într-un reality show personaje diverse.... aporape că nu mai știi exact unde se desfășoară, ce se întâmplă și ce se dorește. Tabloidizarea oricărui demers juridic este o realitate. Justiția a căpătat miză politică.
Avem de a face cu ocriză a de identitate a sistemului judiciar, deopotrivă a profesiilor juridice.
Poate stabilitatea legislativă în jurul unor coduri care au supraviețuit mai bine de un secol sau poate lipsa rețelelor de socializare care au permis exprimarea unor opinii privind actul de justiție, ar putea explica statutul profesionișilor dreptului acelor vremuri.
Evoluția legislativă nu mai este predictibilă odată ce nu mai prevalează logica juridică, ci eficiența mijloacelor prin care se promovează un discurs combativ, l-aș numi al urii. Așa cum mass media nu difuzează cu precădere știri pozitive, nici mediul juridic nu este zugrăvit în astfel de culori. Important este să se transmită pe posturile TV declarațiile policienilor privind plângerile penale formulate împotriva celorlalți să fie evidențiat ping pongul celor care particpă la des întâlnitele conflicte de ordin constituțional. Tot acest spectacol are un singur pierzător.
Pe acest fundal al disprețului față de justiție, riscul este în contextul situației internaționale și pentru securitatea lor, cetățenilor să le fie restrânse drepturile. Miza este foarte importantă pentru societate.
Așa stând lucrurile este cazul să ne punem multe întrebări prind rolul juristului în societate, care mai este funcția dreptului în societatea democratică, dar mai ales dacă avem de a face cu o diminuare a rolului celor care s-au dedicat profesiilor juridice și chiar cu atacuri la adresa acestora.
Mai exact, alegerea acestui subiect a fost determinată de ceea ce aș numi atentat la prestigiul și rolul profesiilor juridice.
Un astfel de subiect cred că interesează un student la drept și deopotrivă un profesionist, fie el judecător, avocat sau procuror, fie notar, executor sau consilier juridic.
Se impun câteva clarificări terminologice
Nu voi recurge la definițiile cosacrate care identifică activismul fie cu propaganda în serviciul unei doctrine sau al unui partid, fie cu atutudinea morală care pune accentul pe necesitățile vieții și pe acțiune decât pe princiipile teoretice.
Apreciez că mult mai simplu este să considerăm activismul ca fiind acele demersuri care au ca scop realizarea unor schimbări sociale și politice.
Constatăm o multitudinea de forme de activism ivite in ultimii ani: climatic, politic, civic etc.
Când mă refer la activismul juridic nu am în vedere activismul judiciar. Ele au o zonă de suprapunere, dar actorii vieții publice le-au dat sensuri diferite.
În principiu, activismul judiciar se referă la acele situații în care un judecător dă o decizie care are în vedere precedente judiciare sau interpretări constituționale anterioare care este în favoarea unei anumite viziuni politice. Alții afirmă însă că un judecător este un activist judiciar numai prin prisma faptul că dă o decizie contrară unui precedent judiciar.
Acest concept a fost pentru prima dată creionat de către Arthur Schlesinger Jr. în anul 1947. La acel moment, "activiștii judiciari" erau cei care considerau că politica joacă un rol în orice decizie judiciară. Astfel, conform lui Schlesinger, un activist judiciar este cel care vede legea ca fiind maleabilă și care consideră că legea are ca scop realizarea celui mai mare serviciu social posibil.
Alte interpretări ale noțiunii de activism judiciar au apărut de-a lungul timpului, astfel ajungându-se ca un judecător să fie "acuzat" de activism pentru motive precum: ignorarea unui precedent, anularea unei legi a Congresului, îndepărtarea de silogismul judiciar folosit de alt judecător în hotărârea unui caz similar sau pentru că a redactat o hotărâre având un motiv ascuns de atingere a unui anumit obiectiv social.
Nu mă refer la activismul judiciar, nici la doctrina dreptului viu , importată din SUA, care este considerată: „Justificarea de ultim resort pentru legiferarea judiciară sau, în alți termeni, revizuirea normelor juridice sub pretextul necesității unei interpretări evolutive, utilizând metoda teleologică”, doctrina criticată puternic în Franța, ca și „activism judiciar”. „O decizie «activistă» pretinde ca motivarea ei să posede o înaltă putere de persuasiune, ceea ce nu este cazul în majoritatea hotărârilor judecătorești, care se bazează pe interpretări teleologice”.
Când mă refer la activism juridic mă gândesc la orice acțiune conștientă menită să facă aplicabilă în mod clar și deplin legea, iar când mă refer la juriști am în vedere deopotrivă pe cei ce au absolvit o facultate de drept, dar și pe cei care sunt pe cale să o facă.
Activismul juridic poate să fie analizat și din perspectiva cetățenilor în legătură strânsă cu respectarea drepturilor fundasmentale ale omului, însă ceea ce vreau să subliniez în prezenta intervenție publică este activismul juridic al profesionistului dreptului care se caracterizează nu doar prin folosirea eficientă a a drepturilor legale, ci printr-o conșientizare a fenomenului juridic și intensitate a activității .
Nu suntem doar în ipoteza celui orientat către respectarea legislației, ci profesionistul dreptului este interesat mai mult de menținerea democrației și consolidarea statului de drept.
Activismul juridic al cetățeanului se rezumă la câteva instrumente referendum, alegerea autorităților publice centrale și locale ale puterii, adunările cetățenilor, adresarea diferitor petiții în organele competente sau persoanelor cu funcție de răspundere participă activ la dezbateri pe marginea proiectelor de acte normative de interes local etc.
Așadar eu am în vedere activismul juridic pe de o parte al celor care sunt juristi, pe care o consider ca fiind inerentă în activitatea curentă, în special a avocaților, iar pe de altă parte, activismul organizațiilor profesionale , fie asociații de judecători sau procurori, barouri sau centre de cercetare juridică așe facultăților
Un recurs la istorie ar fi inevitabil…și aceasta ne confirmă că că societatea umană nu poate fi concepută fără legi și juriști.
Funcția antropologică a dreptului nu poate fi negată. Homo iuridicus reprezintă maniera de legare a dimensiunii biologice și simbolice, esențiale ființei umane.
Nu este cazul să subliniez nici enormul edificiu realizat de romani lăsat moștenire întregii lumi, Dreptul roman, și nici să enumăr jurisții care au fost sortiți să fie apărătorii cauzei naționale fie că mă refer la Unirea din 1859, fie la Marea unire din 1918.
Chiar dacă juristul nu mai este, ca în trecut, marele preot, succesorul puterii teologilor, cel puțin el a rămas o persoană ce ocupa în societate o poziție predominanta. Puterea sa se bazeaza pe lege, un monument suprem și sacru pe care misiunea sa este să-l aplice cu strictețe.
Statutul profesioniștilor juridici, principiile acțiunilor lor sunt construite cu referire la una sau cealaltă parte a modelului dublei legalități: unul inspirat de statul de drept până la mitificarea acestuia; celălalt caracterizat prin preocuparea dominantă pentru mișcările societății, aspirațiile celor care o compun, disfuncțiile sau mutațiile care o traversează.
Dincolo de specificul pe care îl reprezintă aceste mișcări din punct de vedere politic sau ideologic, pot reprezenta un experiment de laborator aplicat modelului dublei legalitati. De fapt, se dezvaluie ceea ce se pretinde a fi o practică a legii „conectată la societate”.
Conceptul a ceea ce ar trebui să fie principiile generale ale profesioniștilor juridici, practicile dreptului este ilustrat în special în trei aspecte.
1.denunțarea a ceea ce pare a caracteriza „ortodoxia juridică” din punctul de vedere al relației lor cu politica , adică suntem ”prea dependenți de putere și prea îndepărtați de cereri sociale ";
2.Aderând la o „concepție mai conflictuală a vieții sociale și juridice”
3. Acceptând afirmația că „faptul câștigă în detrimentul Legii”, se observă o dublă evoluție.
În primul rând, este invocată necesitatea deplasării locurilor tradiționale de practică a dreptului (firmele de avocatură, instanțele de judecată etc.) către spații sociale unde sunt prezente necesitățile exprese de reglementare a relațiilor sociale.
În al doilea rând , această inversare a primatului socialului în raport cu primatul legalului poate avea o altă consecință: să ridice problema monopolului practicii dreptului de către profesioniștii în cauză. Aceasta ne introduce într-o reflecție mai generală, asociată analizelor a ceea ce am numit practici „conectate social”: cea a delimitării profesionalismului sau chiar a eventualei descalificări a profesionalismului sau a unor forme de practică profesională. Experiențele de mediere sunt foarte ilustrative din acest punct de vedere.
Cadrul legal actual îndeamnă la activism juridic
Voi oferi câteva exemple, unele cu trimitere la rolul avocatului, alegere nu neapărat subiectivă, ci din perspectiva cadrului normativ care impune membrilor acestui corp profesional obligații suplimentare
Baroul si avocatura au un rol din ce în ce mai important în societatea civilă; baroul nu este o simplă organizație profesională, iar avocatura nu este o simplă profesie care să se limiteze la apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și cetățeanului.
Rolul avocaturii este de consolidare a democrației, de apărare a valorilor acesteia. Acest rol este bine definit de legislația actuală. Avocatul trebuie să vegheze la respectarea Statului de drept (Art. 1.1 din Codul deonotologic al avocaților din Uniunea Europeană)
Prin toate demersurile sale, avocatul are obligația să combată tendințele, acțiunile și măsurile totalitariste, specifice statului dictatorial, pledând pentru libertate, transparența procedurilor judiciare și soluții în conformitate cu principiile statului de drept Art. 10 alin. 4 din Codul deonotlogic al avocatului român aprobat prin Hotărârea Consiliului UNBR nr. 268/2017.
Cât timp acestea sunt obligații profesionale, putem spune din acest punct de vedere că avocații sunt liantul Statului de drept, primii responsabili și ultimii apărători ai democrației.
De amintit si Principiile de bază cu privire la rolul avocaților adoptat de Congresul Națiunilor Unite , Havana 27 august-7 septembrie 1990, în care se specifică expres că
Avocații ....în special, vor avea dreptul să participe la dezbateri publice pe teme ce privesc dreptul, administrarea justiției, cât și protejarea și promovarea drepturilor omului și formarea de organizații locale, naționale sau internaționale și să participe la adunările acestora, fără să suporte restricții din punct de vedere profesional din cauza acțiunilor lor legale sau din cauza calității lor de membru într-o organizație legală.
Activismul avocatului poate fi descifrat din trei obligații:
implicarea activă în dezvoltarea cadrului legal, inclusiv privind organizarea propriei profesie;
în relațiile avocaților cu clienții există o anumită responsabilitate pentru calitatea acttului de justiție care se realizează și urmare a asistenței juridice calificate;
accesul la justiție ca și obligație a barourilor de a organiza seriviul de asistență judiciară ,dar și activitățile pro bono oferite de avocați
Cu toate că există un cadru legal bine definit pentru apărarea avocaților, există situații în care independența avocaților este afectată prin impunerea unor proceduri prin intermediul cărora avocații sunt subiectul obligației de dezvăluire către autorități a unor informații privind clienții lor, fapt ce constituie o încălcare a principiului confidențialității, care constituie un element esențial pentru o administrare corectă a justiției. A-i atribui avocatului un potențial rol de acuzator al clientului său, ar însemna a-i submina rolul de apărător pe care și l-a asumat, dar și funcția de apărare în sine. A forța avocații să raporteze suspiciuni cu privire la clienții lor, ar avea ca efect chiar schimbarea naturii și a scopului confidențialității profesionale, lipsind-o de orice aplicabilitate efectivă. Exemplu edificator îl regăsim în legislația din România, art. 10 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, impunând avocaților obligația de a sesiza de îndată Oficiul, dacă există suspiciuni că abaterile de la normalitate au ca scop spălarea banilor sau finanțarea actelor de terorism. Această situație nu face decât să genereze neîncredere în practica avocaților și să submineze, în consecință, rolul pe care aceștia trebuie să îl ocupe într-un sistem de drept.
Indicatorul cel mai bun pentru evaluarea unui regim democratic este chiar libertatea asigurată avocaților în special și a organizațiilor profesionale ale juristilor, în general.
Un regim totalitar va avea ca principale ținte limitarea puterii presei și avocaților, aservirea magistraților. Nu numai istoria confirmă această rețetă, ci chiar cazurile recente și nu mă refer doar la Turcia, Iran sau Ucraina ci și la punerea sub tutelă a Curții Constituționale în Polonia, interzicerea oricărui sprijin pentru imigranți în Ungaria etc . În ultimii trei ani CCBE a atrs atenția cu privire la atacurile la adresa avocaților sau atingeri aduse drepturilor avopcaților întâlnite în mai multe țări : Bosnia Herțegovina, Georgia, Moldova, Ucraina, Turcia, Polonia.
Care ar fi soluțiile pentru revigorarea activismului juridic?
În primul rând să acceptăm că rolul său în societate nu trebuie să se rezume doar la succesul în carieră, că avem datoria să depășim sfera profesională .
Reevaluarea modului de acțiune al juriștilor este obligatoriu, asumarea rolului în apărarea statului de drept
Misiunea juristului este apărarea drepturilor și respectarea legii pentru menținerea edificiului statului de drept, adică pentru protejarea unor repere, pentru conservarea echilibrului societății. Nu este deloc ușor, când presiunea publică, sub impactul presei și a tehnologiei, a devenit atât de mare.
Când corectitudinea politică, menită să stopeze abuzuri și discriminări, a devenit, adesea, o hiper-corectitudine care îi inhibă pe indivizii competenți. De teama unor interpretări din perspectiva unei corectitudini politice exagerate, care se transformă într-un radicalism de opinie, profesioniștii evită, de multe ori, să ia cuvântul, să facă un pas în față. Cetățeanul de astăzi e neiertător, iar un bulgăre mediatic se poate transforma într-o avalanșă de necontrolat peste noapte. De aceea, sub presiunea presei și publicului care savurează fiecare greșeală sau controversă, oamenii calificați preferă, adesea, să rămână în umbră.
Acest concept al corectitudinii politice, inventat de stânga, a făcut o lungă carieră ajungând să devină o stavilă în exprimarea convingerilor.
Eu cred în mai mult discurs în societate, în mai mult discurs în universitate, iar nu mai puțin. Nu trebuie să cădem în această capcană. Nu un astfel de demers va aduce un comportament mai politicos al indiviziulor, grupurilor sau instituțiilor.
Corectitudinea politică este opusul eficienței, de multe ori a semănat ipocrizie, resentimente și mânie.
Ne trebuie mai mult curaj. Un declin al curajului este vizibil, de zeci de ani, de unde senzaţia că întreaga societate este lipsită de curaj.
Așadar, și din această perspectivă recâștigarea respectului cuvenit de către cei care își desfășoară activitatea sub semnul zeiței Themis, nu va fi posibilă fără scoaterea la lumină a modelelor de conduită.... și ele există.
Apelez la John Stuart Mill care spunând că... pentru starea mentală bună a oamenilor..este necesară libertatea de opinie și libertatea exprimării opiniilor..dacă o opinie este înăbușită, rămâne posibil ca, pe cât putem noi ști cu siguranță, acea opinie să fie adevărată
Concluzii
Nu putem să contestăm îndepărtarea juristului de esența dreptului, de vocația pe care o implică acest statut, pentru jurisți practicarea dreptului aproape că a ajuns să se identifice cu un mijloc de existență
Redobândirea încrederii cetățenilor în actul de justiție este posibil doar în măsura în care este însoțită și de o creștere a asumării rolului juristului. Este pledoarie pentru implicare și pentru fermitate
Juriștii trebuie să-și creeze proprii anticorpi.
Juristul este cel care trebuie să susțină valorile democratice
Meritocrația, idealul în jurul căruia orbitează, de fapt, întregul discurs al activistului civic sau politic, este singura cale corectă pe care o putem urma. Numai că politizarea si nepotismul sunt bolile societății românești.
Jurământul profesional întipărește tuturor profesioniștilor dreptului că trebuie să fie apărători ai democrației și ai statului de drept, pentru că promit să respecte și să apere Constituția și legile acestei țări. Jurământul nu este o pură formalitate. El simbolizează aderarea tuturor la principiile esențiale pentru o societate dreaptă. Acesta este punctul de plecare în carieră. Este un angajament al cărui ecou ne însoțește toată cariera.
Societatea și statul suntem si noi. Depinde și de noi cum înțelegem să găsim sensul propriei noastre profesii.
Închei prin citarea cuvintelor juristului Rudolf von Ihering din Lupta pentru drept : ”Dreptul ca orice concept pragmatic este un concept dual pentru că închide în sine contrastul dintre mijloc și scop.Tot dreptul este chemat să răspundă la aceste două întrebări , iar răspunsul se află în acțiune, de o luptă a dreptului împotriva injustiției. Prin urmare , lupta nu este ceva străin dreptului, din contră este legată în mod inseparabil de ființa acestuia. Apărarea dreptului de către cel interesat este și o datorie față de societate. Dacă abandonăm în masă lupta pentru drept, atunci cauza va fi pierdută. Căci o înfrângere care ni se poate părea nesemnificativă ar putea avea efecte mult mai mari decât am crede”.
Iată de ce un om al dreptului nu este doar implicat in profesie, ci și în societate, implicat în lupta pentru apărarea drepturilor. Pasivitatea și resemnarea nu ne pot caracteriza. Juristul trebuie sa redevina om al cetatii